Gjergj Kastrioti – Skanderbeg nu este doar un nume din manualele de istorie, ci simbolul unei rezistențe care a definit identitatea albaneză. Într-o epocă de cuceriri și conflicte care amenințau să ștergă de pe hărţile acelor vremuri micile principate din Balcani, Skanderbeg s-a ridicat ca stindard al curajului, al unității și al demnității unui popor aflat mereu la răscrucea marilor imperii. Luptător neînfricat, strateg desăvârșit și simbol al speranței, el a reușit să transforme fragmentele răzlețe de comunități sociale într-o forță coerentă, apărată cu sânge și cu o voință neclintită. Moștenirea sa nu se măsoară doar în bătălii câștigate sau în teritorii apărate, ci în modul în care a insuflat albanezilor conștiința apartenenței la un popor cu istorie, valori și tradiții proprii, un popor care a învățat să reziste și să supraviețuiască în fața tuturor amenințărilor. Prin Skanderbeg, memoria și identitatea albaneză au găsit un reper, un simbol care continuă să inspire nu doar prin faptele sale, ci prin ideea că libertatea și demnitatea nu se negociază.
Gjergj Kastriot – Skanderbeu s-a născut în regiunea Dibra, situată în nord-estul Albaniei, într-o familie de rang nobiliar. Tatăl său, Gjon Kastrioti, era unul dintre principalii conducători locali ai secolului al XV-lea, exercitându-și autoritatea asupra unui teritoriu care corespunde, în linii mari, Albaniei centrale de astăzi, incluzând zone precum Mirdita, Kruja, Mati și Dibra. Prin alianțe și posesiuni teritoriale, familia Kastrioti se afla între cele mai influente case nobiliare albaneze ale epocii.
Gjergj Kastriot Skenderbeg
Numele real al eroului național era Gjergj Kastrioti, iar originea patronimicului este pusă în legătură cu regiunea Kastrati, considerată locul de proveniență al acestei familii. Supranumele Skanderbeg sau Skenderbeu, cum îi spun albanezii, i-a fost conferit ulterior de către otomani, într-o tentativă de a-i recunoaște calitățile militare și carisma de lider. Denumirea are o semnificație simbolică: „Skënder” reprezintă forma adaptată a numelui Alexandru (în referire la Alexandru cel Mare), iar „Beg” este un titlu onorific turco-persan utilizat în cadrul ierarhiei politico-militare a Imperiului Otoman, având sensul de „stăpân” sau „mare conducător”.
Prin atribuirea acestui nume, otomanii urmăreau să sublinieze asemănarea dintre Gjergj Kastrioti și figura legendară a lui Alexandru Macedon, atât din perspectiva calităților strategice, cât și a prestigiului militar. Ulterior însă, titlul a fost revendicat și asumat de Kastrioti ca parte a propriei sale identități politice și istorice, devenind cunoscut în întreaga Europă sub numele de Skanderbeg.
Gjergj Kastrioti a crescut într-un context istoric extrem de tensionat, marcat de expansiunea rapidă a Imperiului Otoman în Balcani și de încercările nobilimii locale de a-și păstra autonomia. În urma confruntărilor dintre tatăl său, Gjon Kastrioti, și puterea otomană, copiii familiei Kastrioti au fost luați ca ostatici la curtea sultanului, conform practicii obișnuite de atunci, care urmărea asigurarea loialității vasalilor. Astfel, tânărul Gjergj a fost crescut și educat la Edirne, capitala otomană a acelei vremi, unde a primit o formare militară riguroasă, instruindu-se în arta războiului, în tactici de cavalerie și în disciplinele necesare unui comandant al armatei otomane.
Această perioadă de formare este esențială pentru înțelegerea carierei lui ulterioare: Skanderbeg a cunoscut din interior mecanismele administrative și militare ale imperiului, învățându-le punctele forte, dar și vulnerabilitățile. A servit în armata otomană cu ranguri importante, participând la numeroase campanii, în Anatolia și în Balcani, dobândind experiența directă a războaielor de frontieră și a strategiilor otomane de cucerire și control.
Totuși, în pofida carierei sale promițătoare în structurile militare ale sultanului, Gjergj Kastrioti nu și-a uitat niciodată rădăcinile și originea nobilă. Contextul geopolitic al vremii a favorizat momentul desprinderii sale de Poarta Otomană: în anul 1443, în cadrul bătăliei de la Niš, unde forțele creștine conduse de Iancu de Hunedoara au înfruntat armatele otomane, Skanderbeg a profitat de confuzia luptei și, împreună cu câțiva camarazi albanezi, a părăsit tabăra otomană.
Iancu de Hunedoara
Revenirea sa în Albania a fost pregătită de un gest simbolic și strategic: printr-un document falsificat, el a reușit să intre în posesia cetății Kruja, vechea reședință a familiei sale și punct strategic de prim rang în controlul Albaniei Centrale. Cucerirea Krujei nu a reprezentat doar o recuperare teritorială, ci și începutul afirmării sale ca lider al rezistenței antiotomane.
La scurt timp după aceea, în noiembrie 1443, Skanderbeg a ridicat stindardul vulturului bicefal, simbol bizantin adoptat de numeroase familii nobiliare albaneze, și a chemat populația la luptă împotriva dominației otomane. Această acțiune a marcat începutul unei rezistențe organizate, care va dura peste două decenii și va transforma Albania într-un bastion al opoziției creștine în Balcani.
În anul 1444, Skanderbeg a convocat la Lezha o adunare a principilor și familiilor nobiliare albaneze – cunoscută în istorie drept „Liga de la Lezha”. Această alianță politică și militară, unică prin amploarea ei, a reunit casele cele mai importante ale spațiului albanez: Arianit, Dukagjini, Muzaka, Zaharia și alții. Scopul Ligii era coordonarea eforturilor militare împotriva otomanilor, stabilirea unei strategii comune și consolidarea unei identități politice albaneze în fața amenințării externe.
Din acest moment, Skanderbeg nu mai era doar un conducător local, ci figura centrală a rezistenței albaneze, recunoscut atât de nobilime, cât și de masele populare. Faima sa a depășit rapid granițele Albaniei, ajungând în cancelariile europene, unde era perceput ca un „atlet al lui Hristos” (Athleta Christi), titlu conferit de Papalitate. Astfel, el a devenit nu doar un lider militar, ci și un simbol al apărării Europei creștine împotriva expansiunii otomane.
Sub conducerea lui Skanderbeg, Albania a devenit scena unei rezistențe extraordinare împotriva uneia dintre cele mai puternice armate ale epocii. Timp de aproape un sfert de secol, el a reușit să respingă repetatele campanii otomane, deși forțele sale erau considerabil mai reduse ca număr și resurse. Cheia succesului său a constat în utilizarea terenului muntos al Albaniei, în tactici de gherilă și în mobilizarea solidarității locale. Fortăreața Kruja, devenită centrul rezistenței, a rezistat de mai multe ori asediilor otomane.
Cetatea Kruja
Skanderbeg a reușit să îmbine abil rezistența militară cu diplomația. A întreținut legături strânse cu Regatul Neapolelui, cu Veneția și cu Statele Papale, obținând sprijin financiar și logistic. Papa Pius al II-lea l-a numit „atletul lui Hristos” pentru rolul său în apărarea Europei creștine, iar Veneția l-a recunoscut ca aliat strategic în Adriatica. În același timp, a păstrat o autonomie considerabilă, evitând supunerea deplină față de vreun protector extern, fapt care dovedește clar conștiința sa politică de lider independent.
Papa Pius al II-lea
Campaniile sale militare au rămas legendare. În 1450, a înfruntat pentru prima dată asediul masiv al Krujei, condus de însuși sultanul Murad al II-lea. Deși otomanii dispuneau de o armată copleșitor de numeroasă, Skanderbeg a reușit să reziste și să forțeze retragerea inamicului. În anii următori, a repetat această performanță împotriva noului sultan, Mehmed al II-lea Cuceritorul, cel care cucerise Constantinopolul în anul 1453. Timp de două decenii, Skanderbeg a fost unul dintre puținii conducători din Balcani care au reușit să-l înfrunte cu succes pe temutul Mehmed.
Murad al II-lea
Cu toate acestea, situația internă rămânea fragilă. Liga de la Lezha, deși un pas important spre unitatea albaneză, era adesea afectată de rivalități între familiile nobiliare. Skanderbeg a trebuit să fie nu doar comandant militar, ci și arbitru politic, menținând un echilibru delicat între diferitele interese regionale. În pofida acestor dificultăți, autoritatea și carisma sa personală au asigurat coeziunea rezistenței.
În ultimii ani ai vieții, epuizat de luptele continue și de lipsa resurselor, Skanderbeg a căutat din nou sprijin extern. A încheiat tratate cu Regatul Neapolelui și cu Ferdinand de Aragon, asigurând protecția familiei și a teritoriilor sale după moarte. În 1466 și 1467, a respins din nou invaziile otomane asupra Krujei, dar forțele sale erau tot mai slăbite.
La 17 ianuarie 1468, la Lezha, Gjergj Kastrioti Skanderbeg s-a stins din viață, probabil în urma malariei Moartea sa a reprezentat un moment de cumpănă pentru rezistența albaneză, întrucât personalitatea sa fusese liantul care ținuse laolaltă principatele și populația. După dispariția sa, Liga de la Lezha s-a destrămat treptat, iar Albania a intrat, în cele din urmă, sub dominație otomană pentru mai multe secole.
Totuși, moștenirea lui Skanderbeg a depășit cadrele strict locale. În istoria europeană, el a rămas simbolul rezistenței creștine împotriva expansiunii otomane. Cronici venețiene, italiene, dar și umaniste, l-au prezentat ca pe un nou „Alexandru al Balcanilor”. În cultura albaneză, Skanderbeg a devenit eroul național prin excelență, întruchipând lupta pentru libertate și independență. Stindardul său cu vulturul bicefal a fost recuperat în epoca modernă ca simbol al națiunii albaneze, fluturând astăzi pe drapelul Republicii Albania.
Astfel, Gjergj Kastrioti Skanderbeg se înscrie nu doar în istoria Albaniei, ci și în cea universală, ca figură emblematică a rezistenței, a identității și a conștiinței politice. Moștenirea sa continuă să fie evocată nu doar în studii academice, ci și în memoria colectivă a unui popor care l-a transformat într-un mit fondator.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 
Nu prea am citit despre el si recunosc ca am cam trecut peste el , dar acum dupa ce am citit realizez cat de maret si insemnat a fost domnitorul Gjergj Skanderbeu :O
Ar fi meritat sa fie ridicat si la rang de sfant in Albania , cum a fost domnitorul Stefan Cel Mare pentru Romania , dupa ce fapte a reusit si impotriva la asa numar din partea dusmanilor , merita sa fie recunoscut ca sfant e putin spus
Domnitorul Skanderbeu este cel putin la nivelul lui Stefan Mare Si Sfant daca nu chiar mai mult judecand dupa fapte si luptand la nivelul de aproape de a pierde intreg poporul
Domnul Stefan a luptat vitejeste de multe ori dar nu la un nivel atat de critic as zice eu
Voi dori sa vizitez la sigur unde se odihneste mormantul lui si voi bea numai cognac in cinstea lui in Albania , cel care-i poarta numele
Cand am citit acestea ma vedeam ucigand mii de turci de furie si luandu-le toate femeile lor si aducandu-le Albanezilor…
Putem invata doua lectii din aceste lucruri : una ar fi ca de ne gasim curaj si putere putem infrunta piedici mult mai mari decat noi iar a doua lectie ar fi …pretul care-l plateste un popor ( la fel ca si o persoana ) care isi vede de ale sale si este pasnic si nu razboinic
Albanezii au fost mereu pasnici si n-au vrut raul nimanui , nici sa se foloseasca de altii pentru a creste dar a cerut un pret dureros acest lucru
Domnitorul Skanderbeu va ramane vesnic si domnitorul meu ca si domnul Stefan
Intr-o zi cei care au facut ca Otomanii si ca altii cu imperiile lor vor plati scump tot
Istoria nu se termina in curand , cea care urmeaza asteapta sa fie scrisa iar cu tot ce pot eu incuraja poporul Albanez este cu aceasta vorba
” Cei dintai vor fi cei din urma iar cei din urma vor fi cei dintai „
Din cate stiu, a fost facut un film despre viata lui Skanderbeg. Un film facut pe baza unor documente istorice. Filmul se numeste „Skanderbeg Warrior King of Albania” si este destul de interesant. Un trial il puteti gasi si pe youtube http://www.youtube.com/watch?v=WgPO3jRbaeo
Salut,
Va pot oferi filmul original despre Skanderbeg regizat de rusi. Doar ca este in limba albaneza ..
am vazut filmul mentionat mai sus skanderbeg regele razboinic al albaniei si este minunat trebuie vazut si am si cartea cu viata acestui vestit luptator stiu si de filmul facut de rusi dar nu l-am gasit inca
Salut Ionut! Mai jus ai linkul cu filmul original, productie din 1953!
Mersi. Am fost la Kruja şi am vizitat muzeul. M-a impresionat spada de paradă a lui Skanderbeg, Skerderbeu pa sthiparis. Mi-a plăcut şi Albania.
Extraordinar a fost Skanderbeg. Unde a avut loc întâmplarea cu caprele, când le-a pus lumânări între coarne să creadă turcii că sunt mai mulţi albanezi? Sau e doar o poveste?
Batalia, unde Skenderbeg a apelat la capre, a avut loc langa Lezha, un pic mai in nord decat Kruja.
Ce spune istoriografia romana despre eroul national al albanezilor,viteazul intre viteji-Skanderbeg
Skanderbeg – vrednicul urmas al Macedoneanului
Situat intre coastele stancoase ale muntilor Pirului si tarmurile domoale ale Adriaticii, regatul Epirului a fost candva locul unde principesa Olympia, mama faimosului Alexandru Macedon vedea lumina zilei. La multe secole de cand Alexandru pornea, din acest aspru colt de Balcani sa cucereasca lumea, un demn urmas de-al sau ridica stindardul luptei de eliberare a neamurilor din Epir si din intreaga Albanie, de sub jugul otoman: George Castriotul, ramas in istorie sub porecla de Skanderbeg – „domnul Alexandru”. Cand tatal sau, nobilul albanez Ioan Castriotul, care era vasal al Imperiului Otoman, s-a stins din viata, sultanul Murad al II-lea, in loc sa permita familiei acestuia sa conduca in continuare tara, l-a insarcinat pe guvernatorul de Kruja, Hasan-Beg, sa preia controlul tuturor cetatilor albaneze.
La putin timp dupa aceea, in 1443, a fost lansata o cruciada, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Profitand de acest fapt, precum si de razboiul declansat de emirii Karamanului, in Anatolia, impotriva turcilor, fiul Castriotului, George, a socotit ca venise vremea sa se scuture de sub jugul otoman. Pana atunci, el fusese crescut la curtea otomana, fusese circumcis, educat in spiritul religiei musulmane si i se incredintasera mai multe comandamente.
Dovada a increderii de care se bucura este faptul ca, la putin timp dupa moartea tatalui sau, sultanul tocmai ii incredintase comanda unei armate care trebuia sa faca jonctiunea cu grosul ostirii otomane la Nis. Impreuna cu cei 300 calareti de elita din subordine, Skanderbeg nu s-a mai prezentat la locul de intalnire ci, obligandu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sub amenintarea hangerului, sa ticluiasca o scrisoare ca din partea sultanului, prin care acesta ii daruia firmanul de conducator al Albaniei, a prezentat documentul fals lui Hasan-Beg, guvernatorul tinutului Kruja.
Credinciosul Hasan nu a banuit nici macar o clipa inselaciunea si a acceptat sa predea comanda. Dar imediat ce s-a vazut stapan pe cetatea Kruja, Skanderbeg a proclamat ca renunta la islamism si redevine crestin, si ca va lupta impotriva turcilor pana la moarte, pentru eliberarea patriei sale. Pe toti cei care au refuzat sa accepte religia crestina, in frunte cu Hasan-Beg, i-a tras in teapa. Curand, focul revoltei s-a extins in toata Albania.
Singuri in fata Semilunii
Dar Skanderbeg stia ca greul luptei anti-otomane abia acum incepea. Spre a putea face fata turcilor, ce aveau cea mai puternica armata a vremii, trebuia sa ii uneasca mai intai pe toti liderii albanezi sub conducerea sa. In martie 1444, el a convocat o adunare a acestora, la Lezhe, oras detinut pe atunci de Venetia, care de asemenea a fost invitata sa participe. Toti nobilii sositi l-au ales pe Skanderbeg comandant cu puteri totale, oferindu-i trupele lor si acceptand sa i se supuna de buna voie.
Pentru prima oara in istorie, Albania era unita sub o conducere unica. Skanderbeg a impus un sistem de taxe si, folosindu-se de averea familiei sale, precum si de veniturile aduse de marile ocne de sare de la Selina, si-a putut echipa oastea cu piese de artilerie si arme. Asa cum prevazuse abilul conducator, riposta nu a intarziat: in primavara lui 1444, o mare armata otomana a pornit spre Albania. Liderul albanez a hotarat sa atace la trecerea printr-un defileu stramt, unde numarul mare al turcilor nu mai constituia un avantaj, ci dimpotriva.
Batalia s-a dat in iunie si a adus turcilor o infrangere umilitoare, sporind considerabil prestigiul lui Castriota. Dar planul sau, de a elibera Balcanii de sub turci, prin crearea unei largi coalitii crestine, s-a spulberat, dupa infrangerea suferita de cruciati la Varna. De acum, albanezii erau iarasi singuri in fata Semilunii. In 1449 si 1450, turcii au invadat Albania, in fruntea lor aflandu-se de aceasta data insusi sultanul Murad al II-lea. Dupa un scurt asediu, ei au cucerit cetatea Svetigrad si au obtinut cateva victorii minore. Skanderbeg, incapabil sa se opuna uriasei forte de invazie, a acceptat sa se inchide sultanului si sa plateasca un tribut de 6000 de ducati, dar nu s-a conformat niciodata. Mai mult, la mai putin de un an, el a refuzat sa mai recunoasca suzeranitatea otomana, pregatindu-se iar de razboi.
Luptand cu propriul nepot
Maniat din cauza „tradarii” lui Skanderbeg, in 1450, Murad a pornit iarasi in campanie, avandu-l alaturi pe fiul sau, Mehmed, viitorul sultan. O suta de mii de turci – dintre care saizeci de mii de spahii si patruzeci de mii de ieniceri – au luat cu asalt Kruja, unde Skanderbeg lasase o mica garnizoana, sub conducerea lui Vrana Konti, el, cu restul trupelor retragandu-se in munti. De aici, a lansat numeroase atacuri de noapte impotriva taberei otomane, macinand in continuu fortele sultanului pana cand ordiile (ostile) au fost nevoite sa se retraga, cu pierderi grele.
Dar Castriota cunostea, crescand de mic printre turci, tenacitatea acestora. Cum din partea venetienilor, ce adesea se dovedisera mai hulpavi decat turcii, nu putea spera la ajutor, a apelat la regele Alfonso de Neapole si, in 1451, a traversat Adriatica si a depus juramant de credinta fata de acesta. Ajutorul primit de la Alfonso nu a fost nici el pe masura asteptarilor, dar chiar si asa, vitejia oamenilor lui Skanderbeg a facut din nou minuni, o armata otomana fiind invinsa in muntii Albaniei, in 1452.
Din cauza faptului ca noul sultan, Mehmed al II-lea isi concentra atentia asupra asedierii Constantinopolului, timp de aproape trei ani, albanezii au avut pace. Abia in 1455, sultanul, ce-si luase intre timp titulatura de Fatih – „Cuceritor”, si-a indreptat atentia asupra albanezilor. La asediul cetatii Berat, Skanderbeg a suferit una dintre putinele sale infrangeri. Patru mii de soldati de-ai sai au ramas pe campul de lupta. Dar Mehmed nu a putut profita de victorie si a fost nevoit sa se retraga, din cauza apropierii iernii.
In 1457, o noua armata otomana, a invadat Albania. Armata era condusa de Evrenos Pasa si de Hamza Castriotul, chiar nepotul lui Skanderbeg. Dupa ce au pustiit tara in lung si-n lat, turcii au ridicat tabara la Ujebardha, intre Lezha si Kruja. La inceputul lui septembrie, Skanderbeg, cu o armata de cinci ori mai mica, i-a atacat prin surprindere, iar in panica creata mii de turci si-au pierdut viata. Evrenos a fost nevoit sa faca imediat calea intoarsa, spre Constantinopol – numit de acum Istanbul.
Oseminte sacre
In 1466, sultanul Mehmed s-a pus in fruntea unei puternice armate, dorind sa obtina ceea ce tatal sau nu reusise, in urma cu saisprezece ani: capitularea cetatii Kruja. Aceasta era aparata de 4.400 de oameni, condusi de printul Tanush Topia. Dupa cateva luni, sultanul si-a pierdut rabdarea si, lasand in urma o insemnata parte a armatei, s-a intors in capitala imperiului. O armata turca a primit ordinul de a impresura imediat cetatea Kruja. In acest timp, din toate colturile Balcanilor, corpuri de oaste otomane se indreptau spre Albania. Intreaga tara era inconjurata, liniile de comunicatie ale patriotilor albanezi distruse. Castriotul a cerut Papei Pius al II-lea adapost, dar neprimind raspuns s-a retras, nadajduind sa stranga o noua armata, la Lezhe, oras aflat in stapanirea venetienilor. Planurile sale nu aveau sa se mai implineasca: viteazul razboinic s-a imbolnavit de ciuma si a murit, pe 17 ianuarie 1468, dupa ce primise vestea ca o armata condusa de locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci, la Skodra.
Rezistenta albaneza a mai continuat, sub conducerea lui Leka, timp de inca zece ani. Abia in 1478, asediul Krujei avea sa fie incheiat. Asediatii au cedat promisiunii lui Mehmed ca vor fi lasati liberi, dar, abia ce au deschis portile cetatii, ca turcii s-au napustit asupra lor, masacrandu-i pe toti barbatii si luand in sclavie femeile si copiii. Un an mai tarziu, Skodra, ultimul bastion al rebelilor, era cucerit. In 1480, turcii au navalit in biserica Sf. Nicolae din Lezhe si i-au profanat mormantul celui care ii infruntase timp de atatia ani. Si poate cea mai elocventa marturie a valorii lui Skanderbeg ramane faptul ca, atunci cand au devastat locul unde Castriotul se odihnea pentru vesnicie, ienicerii i-au luat osemintele, spre a le purta mereu asupra lor, ca pe niste relicve sacre, de parca astfel ar fi vrut sa imprumute macar o farama din curajul viteazului razboinic…