Am ales să tratam acest capitol din istoria Albaniei între anii 1940 și 1990 deoarece această perioadă marchează transformări esențiale în evoluția politică, economică și socială a țării. Începând cu ocupațiile fasciste (italiană și germană) din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și continuând cu instaurarea regimului comunist condus de catre Enver Hoxha, Albania a trecut printr-un proces de izolare extremă, naționalizare completă a economiei și interzicerea religiei. Regimul totalitar instaurat a transformat Albania într-un stat unic în Europa prin rigiditatea ideologică și ruperea relațiilor cu foștii aliați, precum URSS și China. Această perioadă explică multe dintre dificultățile tranziției de după 1990 și oferă o perspectivă importantă asupra contextului balcanic în timpul Războiului Rece. Perioadei comuniste si lui Enver Hoxha le-am dedicat câte o pagină specială. Le puteți consulta în cadrul rubricii „Comunismul în Albania”.

Albania sub ocupație italiană (1939–1943)

Primăvara anului 1939 cobora încet peste Balcani, dar în Albania, mirosul florilor de migdal era acoperit de un alt miros – cel al prafului de pusca. Pe 7 aprilie, fără declarație de război, trupele italiene debarcau pe coasta albaneză, sub steagul fascist și sub ordinul direct al lui Benito Mussolini, iar Albania, o țară mândră și săracă, era pe cale să devină piesă într-un joc imperialist pe care nu-l alesese.

La Tirana, vestea a venit cu sunet de pași grăbiți și priviri tulburi. Regele Zog I, conștient de fragilitatea statului său, a ales exilul. Cu soția și fiul în brațe, a părăsit țara în grabă, lăsând tronul în mâinile unei forțe străine. Poporul nu a avut timp de război – ocupația s-a produs într-o singură zi cand străzile au fost brusc pline de soldați imbracati în uniforme gri-verzui, iar drapelele italiene au fost ridicate acolo unde cu o zi înainte flutura vulturul albanez cu două capete. Italia a anexat Albania formal, declarând-o „parte integrantă a Regatului Italian”. Dar în realitate, țara devenise o marionetă. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a fost numit și rege al Albaniei, iar guvernul local era condus de loialiști ai Romei, si sa nu-l uitam si pe Mussolini care visa la un „Mare Imperiu Latin” în Balcani, unde Albania urma să fie poarta.

Dar nu toți albanezii au primit ocupația cu bratele deschise. În satele din nordul Albaniei, acolo unde munții îmbracă cerul în ceață și legile kanunului sunt mai puternice decât cele ale Romei, începuseră mișcările de rezistență. Mișcările de partizani s-au înmulțit. Grupuri de rezistenți, comuniști, naționaliști sau simpli țărani înarmați, atacau convoaie italiene, sabotau poduri, răspândeau manifeste. Femeile ascundeau arme sub fân, copiii duceau mesaje, iar preoții din satele izolate oficiau slujbe pentru morții fără morminte. Era un război tăcut, dar dârz.

Italienii au răspuns cu represiune – arestări, deportări, execuții. Dar fiecare acțiune întărea voința celor care luptau. În 1941, când Italia a invadat și Grecia, Albania a fost transformată în bază militară. Dar războiul mergea prost pentru Mussolini, iar eșecurile din Grecia au slăbit moralul trupelor. În același timp, partizanii albanezi – mai organizați, mai înarmați – își consolidau pozițiile. In 1943, o altă veste a zguduit Balcanii: Mussolini a fost înlăturat, iar Italia a capitulat în fața Aliaților. Trupele germane au intrat rapid în Albania, preluând controlul lăsat de italieni. Dar în acea toamnă, Tirana nu mai era tăcută. Drapelul albanez a fost arborat din nou, iar poporul, deși încă sub amenințarea unei alte ocupații, simțea pentru prima dată în ani fiorul speranței.

Albania între ocupația nazistă și zorii comunismului (1943–1946)

Toamna anului 1943. Pe străzile Tiranei, oamenii abia începuseră să respire din nou, să viseze, când cerul s-a întunecat iar. De data asta, nu veneau ambarcatiunile italiene, ci convoaiele germane. Trupele Wehrmachtului intrau în Albania cu pași de oțel și priviri reci, înlocuindu-i pe invadatorii italieni care alesesera sa capituleze . Hitler nu voia să piardă Balcanii, iar Albania era o poziție strategică.

Albania a avut două grupuri principale de rezistență în timpul ocupației germane: Partizanii (susținuți de comuniști) și Naționaliștii (susținuți de monarhiști și grupuri de dreapta). Cele două grupuri au fost implicate în conflicte interne și au luptat atât împotriva forțelor de ocupație germane, cât și împotriva celor care aveau viziuni politice diferite. Comuniștii albanezi, conduși de Enver Hoxha, au câștigat un sprijin semnificativ și au devenit principala forță de rezistență împotriva ocupației germane. Aceștia au reușit să înființeze un guvern provizoriu în timpul războiului și să controleze mari părți din țară în timpul retragerii germane. Enver Hoxha a fost un lider militar și politic important al rezistenței albaneze și, după război, va deveni liderul comunist al Albaniei. Asadar, ezistența albaneză crescuse si nucleul său era acum organizat în ceea ce avea să devină Armata Națională de Eliberare, condusă de un nume care avea să domine deceniile ce urmau: Enver Hoxha. Tânăr, educat în Franța, comunist convins, Hoxha reușise să unească diferitele facțiuni de partizani sub conducerea Frontului Național de Eliberare. Luptele împotriva germanilor au fost dure – munții Albaniei deveniseră câmpuri de bătălie, satele – bastioane de rezistență, iar moartea – o prezență familiară.

Încet-încet, partizanii au recucerit oraș după oraș. În noiembrie 1944, fără ca vreo armată străină să pună piciorul pe pământ albanez, Tirana a fost eliberată. Albania devenise una dintre singurele țări europene care s-a eliberat prin propriile forțe. Dar, odată cu eliberarea, începea o altă epocă – una care nu avea să semene cu nimic din trecut. Pe 29 noiembrie 1944, Albania a fost declarată republică populară. Regele Zog nu s-a mai întors niciodată. În locul tronului gol, se ridica figura rigidă a lui Enver Hoxha – lider carismatic, dar inflexibil, omul care promitea egalitate, reforme, și sfârșitul dominației străine. În realitate, ceea ce a urmat a fost începutul unei dictaturi de fier.

În doar câțiva ani, Hoxha a eliminat orice opoziție – politică, religioasă, chiar și familială. Terenurile au fost colectivizate, moscheile și bisericile închise, iar Albania s-a izolat complet, devenind o cetate comunistă greu de pătruns. Dușmanii poporului erau trimiși în lagăre de muncă, iar presa era controlată în totalitate. Orice imagine din afară era interzisă – cu excepția portretului lui Stalin, care trona peste fiecare birou și fabrică.

În 1946, noua constituție transforma Albania într-un stat comunist declarat. Din ruinele ocupațiilor străine se năștea un alt tip de dominație – una internă, dar la fel de severă. Oamenii nu mai trăiau sub ocupație militară, ci sub supraveghere ideologică. Totuși, în ochii multora, Hoxha era salvatorul care îi scăpase de italieni, de germani, de rege. Iar pentru un timp, această iluzie a fost suficientă.