Perioada otomană ocupă un loc central în istoria Albaniei, nu doar prin durata sa de peste patru secole, ci și prin impactul profund asupra societății, culturii și identității albaneze. A fost o epocă de confruntări și rezistență, dar și de adaptare și transformare, în care vechile structuri medievale (vezi și pagina „Perioada medievală”) au fost înlocuite cu noi forme de organizare impuse de Imperiu. Pentru albanezi, această perioadă a însemnat atât pierderea independenței politice, cât și acumularea unei experiențe istorice comune care avea să pregătească renașterea națională din secolul al XIX-lea. Să vorbim despre această epocă nu înseamnă doar evocarea trecutului, ci și înțelegerea rădăcinilor profunde ale identității și ale evoluțiilor ce au modelat Albania modernă.
Instalarea dominației otomane asupra teritoriilor albaneze a fost rezultatul unui proces treptat de cucerire desfășurat începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, într-un context regional marcat de declinul structurilor feudale locale și de expansiunea rapidă a Imperiului Otoman în Balcani. Primele incursiuni otomane în Albania au avut loc după bătălia de la Kosovo din anul 1389 (vezi și pagina „Bătălia de la Kosovo, 1389), iar până la începutul secolului al XV-lea, o parte semnificativă a teritoriului fusese deja plasată sub control otoman, fie prin supunerea directă a unor conducători locali, fie prin integrarea unor principate în sistemul vasalic al Imperiului. Cea mai importantă rezistență împotriva ocupației otomane a fost condusă de Gjergj Kastrioti Skanderbeu (vezi și pagina ” Gjergj Kastrioti Skanderbeg”) fiu al unei familii nobiliare albaneze. Acesta, după ce fusese luat ostatic de otomani și convertit la islam, s-a reîntors în Albania în anul 1443 și a inițiat o amplă mișcare de eliberare. Sub conducerea sa, Liga de la Lezhë, formată în anul 1444, a reunit mai multe familii nobiliare și a reușit să opună rezistență otomanilor timp de 25 de ani, până la moartea lui Skanderbeu în anul 1468. După câțiva ani de lupte sporadice, principalele bastioane ale rezistenței, printre care și cetatea Shkodra au fost cucerite de otomani, culminând cu ocuparea definitivă a Albaniei în anul 1479, în urma căderii cetății Shkodra, apărată cu sprijin venețian.
Asediul cetății Shkodra (sau Scutari, în sursele occidentale) a reprezentat unul dintre cele mai dramatice și semnificative episoade din cadrul cuceririi otomane a Albaniei și, totodată, unul dintre ultimele bastioane ale rezistenței creștine în Balcani în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cetatea era un important centru strategic și militar, situată în nord-vestul Albaniei, pe un teren dificil, între lacul Shkodra, râul Drin și râul Buna, ceea ce o făcea greu de cucerit.
Primul asediu major a avut loc în anul 1474, când otomanii, conduși de sultanul Mehmed al II-lea, cunoscut și ca Mehmed Cuceritorul, au încercat să cucerească cetatea aflată atunci sub control venețian. Apărată de un contingent mixt de albanezi și venețieni, cetatea a rezistat eroic sub conducerea comandantului venețian Antonio da Lézze, respingând atacurile otomane, care includeau folosirea artileriei grele și a unei osti numeroase. Eșecul asediului din anul 1474 a fost un moment de prestigiu pentru Veneția și pentru albanezii aliați, dar otomanii nu au renunțat la cucerirea ei.
Al doilea asediu, mult mai puternic, a fost lansat între anii 1478–1479, din nou sub conducerea sultanului Mehmed al II-lea, iar această ofensivă a fost parte a unei campanii mai ample împotriva teritoriilor controlate de Veneția în zona Adriaticii de Est. Asediul a durat mai bine de un an și a fost caracterizat prin intensitate extremă, pierderi masive de vieți omenești și o determinare fără precedent din partea ambelor tabere. Apărătorii din Shkodra, majoritar albanezi, sprijiniți de garnizoana venețiană, s-au remarcat prin curaj și rezistență, respingând valuri de atacuri otomane și suferind din cauza foametei și bolilor. Otomanii au folosit toate mijloacele disponibile pentru a cuceri cetatea, inclusiv tunuri mari, încercări de minare a zidurilor și blocarea completă a accesului naval pentru a întrerupe aprovizionarea. În ciuda eforturilor apărătorilor, Veneția, aflată sub presiunea unei situații militare generale nefavorabile, a fost forțată să accepte pacea cu Imperiul Otoman. Prin Tratatul de la Constantinopol (1479), Veneția a cedat oficial cetatea Shkodra otomanilor, în ciuda opoziției apărătorilor și a locuitorilor, care nu doreau să se predea. Mulți dintre aceștia au ales exilul în Dalmația sau în alte teritorii venețiene, decât să trăiască sub stăpânire otomană.
Cucerirea Shkodrei a însemnat sfârșitul unei epoci de rezistență organizată în Albania împotriva expansiunii otomane și a consfințit integrarea totală a regiunii în Imperiul Otoman. Din punct de vedere simbolic, aceasta a fost ultima mare fortăreață albaneză care căzuse după moartea lui Skanderbeu și a marcat încheierea unei perioade de aproape un secol de luptă împotriva dominației otomane. După anul 1479, Albania a intrat într-o lungă perioadă de control otoman direct, care avea să dureze până în secolul XX.
În urma integrării complete în Imperiul Otoman, teritoriile albaneze au fost organizate administrativ în cadrul vilayetelor otomane, iar structura socială și politică locală a fost profund transformată. Nobilimea feudală albaneză a fost în mare parte anihilată sau integrată în ierarhia militar-administrativă otomană, mulți membri ai acesteia convertindu-se la islam pentru a-și păstra privilegiile sau a obține funcții în cadrul imperiului. Un fenomen major al acestei perioade a fost islamizarea treptată a populației albaneze, proces influențat de politici fiscale discriminatorii, precum impozitul pe ne-musulmani (jizia), și de oportunitățile sociale și politice oferite celor convertiți. De asemenea, numeroși albanezi au fost recrutați prin sistemul devșirmei și au ajuns să ocupe poziții importante în administrația și armata otomană, un exemplu notabil fiind Koprulu Mehmed Pașa, mare vizir de origine albaneză. În plan economic, Albania a fost integrată în sistemul comercial otoman, iar orașele precum Berat, Elbasan și Gjirokastër au cunoscut o anumită dezvoltare urbană și meșteșugărească, însă viata rurala a rămas dominanta, iar cea economică a fost deseori perturbată de instabilitatea regională. Rezistența împotriva dominației otomane nu a încetat complet după moartea lui Skanderbeu, ci a cunoscut episoade sporadice în secolele următoare, sub forma revoltelor locale sau a participării albanezilor la conflicte anti-otomane mai ample, cum au fost războaiele austro-otomane.
In timpul stăpânirii otomane, Albania a fost guvernată conform sistemului administrativ, militar și fiscal al Imperiului Otoman, care avea ca scop menținerea ordinii, colectarea impozitelor și controlul eficient al populației. Teritoriul albanez a fost împărțit în unități administrative specifice imperiului, iar sistemul de guvernare era ierarhic și centralizat, cu loialitate directă față de sultan. Inițial, după cucerirea completă din 1479, teritoriile albaneze au fost organizate în cadrul unor sanjakuri (subprovincii), conduse de sanjakbei – funcționari militari și administrativi numiți de autoritatea centrală de la Istanbul. Sanjakurile albaneze erau subordonate unor entități administrative mai mari, numite eyalete, iar mai târziu vilayete, odată cu reformele administrative din secolul al XIX-lea. De-a lungul timpului, regiunile albaneze au fost incluse în diverse unități administrative precum Eyaletul de Rumelia sau Vilayetul de Ioannina, Vilayetul de Kosovo, și Vilayetul de Shkodër, în funcție de reorganizările succesive ale imperiului.
Administrația otomană se baza pe un sistem dual: unul militar-fiscal (timar) și unul religios-comunitar (millet). Sistemul timar presupunea acordarea de fiefuri (proprietăți funciare) ofițerilor militari în schimbul obligației de a furniza trupe pentru armata otomană. Aceste fiefuri erau exploatate de către sipahi, care aveau obligația de a menține ordinea locală, de a colecta taxele și de a asigura apărarea. În acest sistem, o parte semnificativă a fostei aristocrații albaneze s-a integrat, convertindu-se la islam și acceptând roluri administrative sau militare în cadrul Imperiului, ceea ce a dus la formarea unei elite musulmane locale loiale sultanului.
Pe lângă structura militară, Imperiul Otoman a aplicat și sistemul millet, care organiza populația în funcție de apartenența religioasă. Creștinii ortodocși, catolicii și musulmanii formau comunități separate, fiecare având propriul lider religios și o anumită autonomie în gestionarea problemelor interne – cum ar fi căsătoriile, educația religioasă și rezolvarea litigiilor civile. Deși musulmanii aveau avantaje fiscale și sociale, sistemul millet permitea minorităților religioase să își păstreze identitatea și să se autoguverneze parțial. Islamizarea unei părți considerabile a populației albaneze a fost favorizată nu doar de presiuni fiscale (precum jizia – impozitul pe ne-musulmani), ci și de oportunitățile sociale și politice oferite de convertire.
Începând cu secolul al XVII-lea, controlul centralizat al Istanbulului asupra regiunilor albaneze a început să slăbească, permițând apariția unor forme de autonomie de facto. Diverse familii nobile musulmane albaneze au dobândit o putere locală semnificativă, cumulând funcții administrative, fiscale și militare, cum ar fi cele ale beilor sau pașalelor. Cele mai cunoscute exemple sunt Pașalâcul de la Shkodër, controlat de familia Bushati, și Pașalâcul de la Ioannina, dominat de Ali Pașa Tepelena (vezi paginile despre Ali Pasha Tepelena din cadrul rubricii „Personalități”), care a exercitat o autoritate aproape independentă față de Poarta Otomană în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Aceste entități semi-autonome au menținut ordinea locală, au colectat impozite, au construit instituții administrative proprii și chiar au negociat relații externe, deși formal se aflau sub suveranitatea sultanului.
Guvernarea otomană în Albania a fost caracterizată, în ansamblu, de o combinație între centralizare birocratică și flexibilitate locală, între islamizare și menținerea pluralismului religios, între control militar și integrare economică. Deși sistemul a oferit o anumită stabilitate, el a fost și sursă de tensiuni sociale și de rezistență, mai ales în perioadele în care presiunile fiscale sau abuzurile administrative s-au intensificat. Aceste realități au alimentat, în cele din urmă, apariția mișcărilor naționale albaneze din secolul al XIX-lea, care s-au ridicat împotriva dominației otomane și au cerut autonomie, iar apoi independență.
Totuși, abia în secolul al XIX-lea, în contextul general al crizei Imperiului Otoman și al afirmării naționalismelor în Balcani, a apărut o mișcare națională albaneză coerentă, cunoscută sub numele de Renașterea Națională (Rilindja Kombëtare). Această mișcare a fost susținută de o elită intelectuală și politică formată din lideri locali, clerici, diaspora și membri ai burgheziei orasenesti, care au promovat identitatea națională albaneză prin inițiative culturale, educaționale și politice. Un moment de cotitură a fost fondarea Ligii de la Prizren în 1878, care a militat pentru unitatea teritoriilor locuite de albanezi și autonomia față de Imperiul Otoman, fiind o reacție directă la deciziile Congresului de la Berlin, ce amenințau integritatea teritorială albaneză. Deși Liga a fost reprimată de autoritățile otomane, ea a inspirat ulterior mișcările naționaliste și a contribuit la cristalizarea conștiinței naționale. Procesul de emancipare politică s-a accelerat la începutul secolului XX, în special după slăbirea autorității otomane în urma Războaielor Balcanice din 1912–1913. Profitând de contextul internațional favorabil, pe 28 noiembrie 1912, la Vlora, liderii naționaliști albanezi au proclamat independența Albaniei, sub conducerea lui Ismail Qemali. Această proclamare a reprezentat actul formal de desprindere de Imperiul Otoman, deși recunoașterea internațională și delimitarea granițelor au fost obținute în urma negocierilor complexe purtate în cadrul Conferinței de Pace de la Londra din 1913.
Independența Albaniei nu a fost însă echivalentă cu stabilitatea, țara fiind imediat confruntată cu amenințări externe din partea statelor vecine și cu dificultăți interne majore în construirea unui stat modern. Totuși, sfârșitul dominației otomane a reprezentat un moment decisiv în istoria Albaniei, marcând începutul unui proces dificil, dar ireversibil, de afirmare a suveranității naționale și a identității culturale proprii.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 
Tot ce pot adauga aici este ca , se spune in Apocalipsa lui Ioan , pentru cei crestini din noi dar nu numai , ca Turcia va ataca Grecia in conflict armat dar Grecia va fi invingatoare
Personal zic , daca totusi Albania a pierdut atat de mult din cauza Turciei , poate ar fi bine sa se imprieteneasca cu Grecia
Nu cunosc ce au facut si Grecii acum rau Albaniei , dar calea Greciei e totusi mai buna , dand la o parte Grecia fata de Albania , e nevoie sa recunoastem ca Grecia este o tara mandra , frumoasa si o puternica tara Ortodoxa care ma face sa ma simt bine ca este aproape asa ca sentiment
Am fost si o vacanta acolo intr-un an si mi-a placut tare + Muntele Athos pe vapor am vazut , foarte frumos , desigur nu de o frumusete virgina si nedescoperita ca Albania dar totusi
Mai apoi imi place foarte mult mitologia Greaca , panteonul pagan Grec , povestile cu eroi cu toate alea
Turcii au influentat si Romania o perioada cu bisnitza , cu prostiile alea , cu aur dar nu prea mult
E frumoasa desigur si Turcia , am vazut Antalya + o excursie la Pamukale dar nu mi-a placut asa mult ca Grecia unde ma simteam ca acasa , un sentiment familiar de acasa care nu poate fi inlocuit cu nimic
Un sentiment de mai mult ” ca acasa ” imi da Albania si nu stiu de ce si-mi doresc mult sa ma conving personal de asta
In concluzie e trist ca Albania nu a rezistat turcilor , si e foarte trist ca au mai si luptat pentru ei , asa putini la numar fata de turci , iar de povestea cu fetele stiam , si daca as sta sa ma gandesc mai mult la asta mi-ar veni sa iau la bataie toti turcii…
Islamul a civilizat peninsula Iberica , Berberii in Spania , in Portugalia dar nu si Turcii Albania
Personal sunt pentru religie dar personal zic nu are ce cauta Islam in Albania si Bosnia , nu mai zic Indonesia , Malaysia , Cambodia si in alte parti
Ce-i prea mult strica si nu au limite dar ce a fost a fost , trecutul nu se mai poate schimba , tot ce se poate face este sa nu mai repetam aceleasi greseli in prezent , pentru un viitor mai bun
Interesant tot ce spui! Ma intereseaza mult istoria acelor locuri, deoarece si strabunicii si bunicii mei erau albanezi si au trait in Grecia si apoi au migrat si s-au stabilit in Romania. Vreau sa citesc mult despre acele timpuri !!
Este exact situatia mea, de unde din Albania a venit familia ta si unde s-au stabilit in Romania ?
De ce spui ca perioada otomana a fost cea mai neagra perioada din istoria Albaniei ?
Albania a furnizat Imperiului Otoman oameni de stat de mare valoare, trupe si contingente militare foarte bune, etc. E un subiect vast care ar merita mai multe intrari… Prin sec. XVII-XVIII cele mai bune trupe de infanterie usoara ale Armatei Otomane proveneau din Albania, ca de altfel si o seama de comandanti. Sa nu uitam de celebrul Ali Pasa de la Ianina. Chiar si Sinan Pasa, acel Sinan cu care s-a batut Mihai Viteazul la Calugareni era albanez :).
O sa incerc sa explic dintr-un punct de vedere pur albanez 🙂 :
1. Perioada otomana a fost una care a supus albanezii la cel mai dur tratament aplicat vreodata de turci. In majoritatatea cazurilor invazile (nedorite) reprezinta un punct negativ in istoria oricarui popor;
2. Din pacate, in afara de Skendeberg si sustinatorii lui, soldatii albanezi au fost obligati sa lupte pentru supunerea altor popoare, in loc sa protejeze patria lor;
3. Ali Pasa Tepelena (de la Ianina) a avut o istorie personala impartita in 2 parti: una cand a servit turcilor si a omorat si ars tot ce i-a stat in cale (inclusiv orasul Voskopoje) si una, spre sfarsitul vietii lui, cand a luptat impotriva turcilor. Fiind o personalitate controversata este greu de zis daca acest om a fost mandria sau rusinea Albaniei (poate a fost amandoua);
4. Ocupatia otomana in primii zeci de ani a fost un fel de catalizator pentru economia albaneza, ruinata dupa razboaiele pentru protejarea patriei, dar incepand cu sec. XVII si XVII Albania a fost un simplu furnizor cu soldati bravi pentru Armata Otomana. In rest, musulmanizarea majoritatii populatiei (prin forta sau nu), interzicerea limbii albaneze in scoli si in viata publica, ucidirea si expulzarea multor albanezi (unul dintre motivele crearii comunitatii albaneze din Bucuresti) care doreau crearea unui alfabet in limba albaneza cu litere latine si crearea unui stat independent sunt cateva dintre motive care ii dau ocupatiei otaomane un carcater negativ;
5. La pierderea razboiului cu Rusia, Turcia a oferit drept despagubiri Serbiei si Muntengrelui, pamanturi albaneze, inclusiv Kosovo, Presevo si orasele Ulqin, Tivar, Nikshiq etc.
Ar mai fi multe de spus despre invazia otomana, despre mentalitatea orientala si cultura straina indrusa in Albania, dar acestea ar constitui subiectul unei discutii foarte larga, care va innegri si mai mult prezenta otomana in Albania.
Zalmoxe, de-a lungul istoriei, Albania si albanezii au fost mult mai mult decat o cazarma uriasa care furniza carne de tun pentru ostile otomane. De buni ce au fost turcii, la foarte putin timp dupa moartea lui Skenderbeu, un numar foarte mare de albanezi trece marea Adriatica si se stabileste prin partile Calabriei (dupa cum se specifica si in materialul de mai sus), unde astazi se pot intalni sate intregi de arbereshi, care vorbesc o albaneza veche, arberesha, nepatata de „turcisme”…Cei care au ramas au trait, saracii, cum au putut. Cred ca marele Skenderbeu s-a rasucit multa vreme in mormant. Vechi povesti albaneze vorbesc despre fete care au preferat sinuciderea in locul maritisului cu turcaleti. Colega mea de birou, mami Kristina, albaneza catolica de prin partile Mirditei (care alaturi de Shkodra a fost una dintre enclavele catolicismului albanez), imi spunea ca pe vremuri nu exista blestem mai aprig asupra unei fete tinere decat acela „de a se marita cu un turc”.
De buni ce au fost turcii astia, albanezii nu au uitat ca prima scoala in limba lor materna s-a deschis la Korca, destul de tarziu, in 1887, cu doi ani inaintea celei de la Prizren (Kosovo). Ali Pasha a fost atat de celebru in randurile vllahilor (aromanilor) din Albania, incat a ars aproape din temelii Moscopolea si Gramostea, primul fiind inainte de dezastru, al doilea centru cultural si economic din Balcani, dupa Stamboll (fost Constantinopole). Bietii oameni…au fugit care pe unde a putut! Imi place sa cred ca Albania ar fi fost astazi altfel daca acest smintit nu ar fi prapadit Moscopolea. De fiecare data cand merg inspre Korca, zabovesc cu bucurie dar si cu tristete pe acolo, efectiv ti se strange sufletul cand vezi ca cea ce a fost candva una dintre perlele Balcanilor, se stinge incetul cu incetul…la fel ca si graiul aromanilor.
Consider ca multe din lucrurile rele care se intampla astazi in Albania sunt efectul
pe termen lung cauzate de atata amar de vreme sub papuc otoman….
Fundatia Calea Victoriei va invita, in 18 februarie, la un eveniment cu istoricul Georgeta Filitti – a doua intalnire din seria „Istoria romanilor prin familii”, la care vom discuta despre Familia Ghica.
Familia Ghica este o familie albaneza care s-a impamintenit la noi in secolul 17 iar de-a lungul istoriei au fost 25 de domnii ale membrilor familiei Ghica in Tara Romaneasca. Printre membrii acestei familii celebre au fost numerosi intelectuali. Ne vom apleca si vom povesti despre citeva personalitati mai interesante, despre vremurile in care au trait si despre evenimentele din viata lor exceptionala:
– Alexandru Ghica – primul domnitor regulamentar al Tarii Romanesti
– Ion Ghica – scriitor, o personalitate marcanta a celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic si pedagog roman, prim-ministru al Romaniei de doua ori, presedintele Academiei Romane de patru ori
– Guru Grigore Ghica – un personaj inedit in peisajul vremurilor sale, care se inchide intr-o lamaserie (manastire budista) in Tibet
– Elena Ghica – avind pseudonimul de scriitoare Dora d’Istria, fiica marelui ban Mihai Ghica si nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. A fost prima femeie care a escaladat muntele Mont Blanc, la 1 iunie 1860
– N. Ghica Budesti – a fost un arhitect roman, promotor al renasterii vechii arhitecturi romanesti si al afirmarii specificului national, al stilului neoromanesc in arhitectura. A fost membru de onoare al Academiei Romane si membru al Comisiei monumentelor istorice.