Există subiecte despre care este dificil să scrii tocmai pentru că sunt încărcate de emoție, memorie și sensibilități istorice, iar pentru albanezii de pretutindeni, „Albania Etnică” este unul dintre ele. De-a lungul timpului, de fapt în toți aceṣti aproape 18 ani de cãnd locuiesc în această țară, am observat că, în afara spațiului albanez, foarte puțini oameni înțeleg cu adevărat ce înseamnă acest concept. Concept care de multe ori este redus la clișee, interpretat exclusiv prin prisma politicii sau privit cu suspiciune, fără a fi analizat în contextul istoric care l-a generat.

O altă întrebare care apare adesea este de ce se folosește termenul „Albania Etnică” și nu „Albania Mare”. Deși cele două expresii sunt uneori folosite ca sinonime în discursurile publice, ele nu au exact aceeași semnificație și nici aceeași încărcătură. Termenul „Albania Mare” este unul predominant politic și geopolitic, fiind utilizat frecvent de către adversarii naționalismului albanez pentru a descrie presupuse proiecte de extindere teritorială sau de modificare a frontierelor existente în Balcani. Din acest motiv, expresia poartă adesea conotații negative și este asociată cu ideea expansionismului.

În schimb, noțiunea de „Albanie Etnică” se referă, în sens istoric și demografic, la spațiul locuit tradițional de populații albaneze, descriind o realitate etnică și culturală, si nu neapărat un proiect politic. Cu alte cuvinte, termenul încearcă să răspundă la întrebarea „unde au trăit și trăiesc albanezii?”, si nu la întrebarea „care ar trebui să fie granițele unui stat?”. Această distincție este importantă deoarece permite discutarea istoriei și a distribuției geografice a populației albaneze fără a presupune automat revendicări teritoriale. Pentru mulți albanezi, „Albania Etnică” reprezintă în primul rând memoria unui spațiu istoric și cultural comun, format cu mult timp înainte de trasarea frontierelor moderne din anul1913. În acest sens, termenul „Albanie Etnică” este perceput de numeroși istorici și intelectuali albanezi ca fiind mai apropiat de realitatea istorică, în timp ce expresia „Albania Mare” este considerată adesea o etichetă politică care simplifică excesiv o problemă mult mai complexă.

Ca româncă și, prin urmare, ca persoană venită din afara acestei experiențe istorice, mi-am pus adesea întrebarea dacă pot înțelege pe deplin o realitate care nu îmi aparține prin naștere. Probabil că nu în totalitate. Chiar daca există dimensiuni ale memoriei colective care se transmit din generație în generație și care sunt trăite diferit de catre cei care fac parte din acel popor, cred că există o diferență între a simți o experiență și a încerca să o înțelegi. În anii petrecuți studiind istoria, cultura și societatea albaneză, am descoperit că multe dintre subiectele care definesc memoria colectivă a albanezilor sunt puțin cunoscute românilor. Dacă despre Kosovo se vorbește relativ des, despre motivele istorice pentru care milioane de albanezi au rămas în afara frontierelor Albaniei se vorbește mult mai puțin. Iar fără înțelegerea acestui context, este dificil de înțeles și sensibilitatea care înconjoară noțiunea de „Albanie Etnică”.

Tin sa o spun inca de la inceput că acest material nu își propune să susțină vreo agendă politică și nici să ofere răspunsuri definitive, scopul său este unul mai modest, dar poate mai util: să explice contextul istoric în care a apărut acest concept și să arate de ce el continuă să aibă o semnificație profundă pentru mulți albanezi, chiar și la mai bine de un secol de la stabilirea frontierelor moderne ale acesteia. Pentru că, uneori, înainte de a judeca un subiect sensibil, este necesar să îi cunoaștem istoria. Iar istoria „Albaniei Etnice” este, înainte de toate, istoria unui popor care a intrat în epoca statelor naționale deja împărțit de frontiere care nu au coincis niciodată pe deplin cu realitatea sa etnică și culturală.

Ținând cont de acest context istoric, cred că puține subiecte din istoria Balcanilor sunt atât de sensibile și, în același timp, atât de puțin înțelese precum conceptul de „Albanie Etnică”. Fără să mai punem la socoteală faptul că în jurul acestui termen s-au construit de-a lungul timpului interpretări diferite, uneori istorice și culturale, alteori politice sau ideologice. Insa, dincolo de controverse, „Albania Etnică” reprezintă, înainte de toate, expresia unei realități istorice: existența unui popor care, în momentul formării statelor moderne din Balcani, a rămas împărțit între mai multe frontiere politice.

Pentru a înțelege acest fenomen, este necesar să privim contextul istoric al secolelor al XIX-lea și al XX-lea, când Imperiul Otoman, care dominase regiunea timp de aproape cinci secole, intra într-un proces ireversibil de dezintegrare. În aceeași perioadă, ideile naționalismului european pătrundeau în Balcani, iar popoarele aflate sub stăpânire otomană începeau să își afirme identitatea națională și să aspire la formarea unor state proprii. Iar albanezii nu au făcut excepție. Deși constituiau una dintre cele mai numeroase populații din Peninsula Balcanică, ei nu dispuneau de un stat național. Teritoriile locuite de albanezi erau împărțite administrativ între mai multe provincii otomane, cele mai importante fiind vilaietele Shkodër, Kosovo, Monastir și Ioannina. Aceste unități administrative nu coincideau perfect cu distribuția etnică a populației, însă împreună formau nucleul spațiului locuit majoritar de albanezi.

Împărțirea Albaniei între imperiu, război și diplomație (1878–1913)

Împărțirea Albaniei reprezintă procesul istoric de fragmentare a teritoriilor locuite de albanezi, desfășurat între „Congresul de la Berlin” și „Conferința Ambasadorilor de la Londra”, între anii 1878–1913. Acest proces este perceput în memoria colectivă albaneză drept una dintre cele mai profunde rupturi istorice, ale cărei consecințe politice, teritoriale și demografice continuă să fie resimțite până în prezent. Cele patru mari vilaiete albaneze, care erau Shkodër, Kosovo, Monastir și Janina, reprezentau, în ultimele decenii ale Imperiului Otoman, principalul spațiu în care locuiau populațiile albaneze și au constituit fundamentul revendicărilor politice formulate ulterior de mișcarea națională.

Războiul ruso-otoman (1877–1878) a destabilizat profund Peninsula Balcanică, accelerând slăbirea controlului otoman și favorizând emergența statelor naționale din regiune. Această reconfigurare geopolitică a deschis, în același timp, un spațiu intens de competiție regională și internațională, în care populațiile locale au devenit adesea obiectul deciziilor luate în afara voinței lor politice directe. În acest context, albanezii trăiau compact în cele patru vilaiete menționate mai sus, unde reprezentau o proporție semnificativă a populației, estimată la aproximativ 2 milioane din circa 2,5 milioane de locuitori, alături de comunități vlahe, slavo-macedonene, grecești și rome.

Prima împărțire: Congresul de la Berlin, 13 Iunie-13 Iulie 1878

Prima etapă majoră a procesului de împărțire a teritoriilor albaneze se conturează în urma „Congresului de la Berlin”, moment în care Marile Puteri redesenează echilibrul politic și teritorial al Balcanilor. În urma acestor decizii, Muntenegrului îi sunt atribuite regiunile Plava și Gucia, în timp ce Serbia primește regiuni precum Toplica, Prokuple, Kuršumlija, Niș, Vranje și Leskovac. Din aceste spații este declanșat un amplu proces de expulzare forțată a populației albaneze, ceea ce generează valuri masive de refugiați: aproximativ 70.000 de persoane se stabilesc în Kosovo, și încă circa 60.000 își găsesc adăpost în zonele care corespund astăzi Macedoniei de Nord.

În același context geopolitic, Muntenegrului îi sunt atribuite și regiunile Bar și Podgorica, teritorii în care existau comunități albaneze semnificative. Reacția la aceste decizii istorice se materializează prin formarea „Ligii de la Prizren”, considerată drept prima expresie politică și militară organizată a rezistenței albaneze moderne. În zonele Plava și Gucia izbucnesc confruntări violente, descrise de sursele contemporane drept extrem de sângeroase, în condițiile în care forțele muntenegrene nu reușesc să preia complet controlul asupra teritoriului.

Ulterior, Marile Puteri decid cedarea Ulcinjului către Muntenegru, moment în care conflictul se intensifică, Liga confruntându-se simultan cu armata muntenegreană și cu forțele otomane, trimise pentru a reprima mișcarea și a impune noile decizii teritoriale. Înfrângerea Ligii survine în urma intervenției conduse de Derviș Pașa, care, printr-o serie de campanii militare succesive, reușește desființarea acesteia. Astfel, această primă etapă a împărțirii conduce la pierderea unor teritorii importante, precum Toplica, Novi Pazar, Niș, Ulcinj și alte zone din sudul spațiului balcanic albanez.

A doua impartire: Conferința de la Londra, 1912-1913

Între anii 1910–1912, o serie de revolte armate albaneze semnalează tensiunea crescândă din regiune. În paralel, Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Grecia formează alianțe politice și militare, declanșând în luna octombrie a anului 1912 Primul Război Balcanic împotriva Imperiului Otoman. Deși albanezii adoptă inițial o poziție de neutralitate, devine evident că obiectivul statelor balcanice include și împărțirea teritoriilor locuite de către aceștia. În acest context, la 28 noiembrie 1912, la Vlora este proclamată independența Albaniei,  un act de afirmare națională într-un moment de vid geopolitic și conflict generalizat.

Totuși, independența Albaniei nu este recunoscută universal, iar trupele sârbe, muntenegrene și grecești continuă să ocupe teritorii albaneze. În această perioadă, sursele istorice menționează masacre semnificative împotriva populației civile. Leon Troțki, aflat ca jurnalist în Balcani, descrie regiunea ca fiind devastată de incendii, jafuri și violență sistematică iar estimările istorice indică aproximativ 25.000 de victime albaneze doar în Kosovo, între noiembrie 1912 și ianuarie 1913.

La nivel diplomatic, situația este analizată în cadrul „Conferinței de la Londra”, începută în decembrie 1912. În urma negocierilor, la 29 iulie 1913 este recunoscut un stat albanez independent, dar cu un teritoriu considerabil redus față de spațiul etnic și istoric revendicat. Granițele finale lasă în afara statului Kosovo și Çameria, în timp ce includ teritorii precum Sfântul Naum, care ulterior nu vor mai rămâne în interiorul granițelor Albaniei.

Harta de mai sus ne oferă o perspectivă revelatoare asupra formării Albaniei moderne, ilustrând statul proaspăt independent printr-o nuanță distinctă de gri, menită să evidențieze poziția sa strategică la țărmul Mării Adriatice. Această configurare teritorială, rezultată în urma Conferinței de la Londra din 1913, a funcționat ca o piesă esențială pe tabla de șah a diplomației europene, fiind concepută special pentru a bloca accesul Serbiei la mare și a tempera ambițiile regionale în Balcani. Deși documentul cartografic include în granițele marcate așezări cu o încărcătură istorică și culturală imensă pentru albanezi, precum Shkodër și Durrës.

Consecințe istorice și demografice

Urmările acestor decizii s-au resimțit pe termen lung atât în plan demografic, cât și în cel politic și identitar, contribuind la configurarea unor tensiuni persistente în Balcani pe parcursul întregului secol XX. Procesul de trasare a noilor frontiere în 1913, realizat în contextul Conferinței de la Londra, a lăsat în afara granițelor Albaniei mari comunități albaneze, ceea ce a generat situații complexe de adaptare forțată la noile realități statale.

În anii care au urmat războaielor balcanice, spațiile locuite de albanezi din Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru și Grecia au intrat sub administrația unor state care se aflau în plin proces de consolidare națională. În acest context, sursele istorice și literatura de specialitate menționează existența unor politici de integrare forțată, schimbări administrative și presiuni sociale care au contribuit la migrația unei părți a populației albaneze către teritoriul noii Albaniei. Fenomenul a fost complex, incluzând atât deplasări cauzate de insecuritate și conflicte locale, cât și migrații economice sau administrative.

Kosovo a devenit unul dintre spațiile cele mai sensibile din acest punct de vedere, fiind supus unui proces de reorganizare politică și demografică în cadrul statului sârb. În această perioadă, relațiile interetnice s-au tensionat, iar percepțiile diferite asupra controlului administrativ și al drepturilor lingvistice au alimentat o dinamică de instabilitate pe termen lung.

Între 1912 și anii interbelici, valurile de refugiați albanezi au contribuit la schimbări importante în structura socială a Albaniei, în special în zone precum Fier, Lushnje, Durrës și Kukës, unde aceste comunități s-au integrat treptat, dar au păstrat o memorie identitară puternică a regiunilor de origine. În același timp, regiunea Camăriei a cunoscut un proces gradual de diminuare a prezenței albaneze, rămânând astăzi o comunitate mai redusă numeric, dar încă semnificativă din punct de vedere cultural și simbolic.

Aceste evoluții istorice nu au rămas doar fapte ale trecutului, ci au continuat să influențeze discursurile politice și memoria colectivă în regiune. Ele au fost invocate, reinterpretate sau reevaluate în funcție de contextul politic al fiecărei epoci, inclusiv în momente de criză majoră precum Războiul din Kosovo sau conflictul din Macedonia din 2001, când chestiunile legate de drepturile minorităților, autonomie și identitate națională au revenit în prim-planul agendei regionale. În ansamblu, aceste procese arată cum deciziile geopolitice de la începutul secolului XX au avut efecte cumulative, influențând nu doar harta politică a Balcanilor, ci și dinamica identitară și relațiile interetnice până în prezent.

Trezirea constiintei nationale albaneze

Trezirea conștiinței naționale albaneze reprezintă un proces istoric complex, desfășurat în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul declinului Imperiului Otoman și al afirmării naționalismelor în Balcani. În acest context, elitele intelectuale albaneze au început să formuleze ideea unei identități comune, dincolo de diviziunile religioase sau regionale, punând accent pe limbă, cultură și continuitate istorică. Această trezire nu a fost un eveniment punctual, ci o acumulare lentă de idei, publicații, asociații culturale și inițiative politice care au culminat cu mișcarea națională modernă albaneză. Este important să vorbim despre acest proces deoarece el explică modul în care s-a format identitatea politică a albanezilor moderni și contextul în care au apărut revendicările de autonomie și apoi de stat național. În același timp, înțelegerea acestei etape ajută la depășirea interpretărilor simplificate sau ideologizate și oferă o perspectivă istorică echilibrată asupra unei regiuni unde identitatea, frontierele și memoria colectivă au fost profund modelate de schimbările geopolitice ale epocii moderne.

Revenind la evenimentele descrise mai sus, am văzut că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul expansiunii statelor vecine și al slăbirii autorității otomane, elita intelectuală și politică albaneză a început să formuleze un proiect național. Un moment esențial în acest proces l-a reprezentat „Liga de la Prizren”, creată în anul 1878 ca reacție la deciziile „Congresului de la Berlin”. Scopul principal al Ligii era apărarea teritoriilor locuite de albanezi împotriva împărțirii lor între statele vecine și promovarea unei autonomii administrative în cadrul Imperiului Otoman. Deși „Liga de la Prizren” nu a reușit să își atingă toate obiectivele, ea a pus bazele conștiinței politice moderne albaneze și a introdus pentru prima dată ideea unei unități teritoriale care să includă principalele regiuni populate de albanezi.

Procesul de afirmare națională a culminat cu proclamarea independenței Albaniei la 28 noiembrie 1912, în orașul Vlora. Totuși, independența nu a însemnat și realizarea aspirațiilor teritoriale ale liderilor albanezi. Soarta noului stat urma să fie decisă nu doar de voința populației locale, ci și de interesele geopolitice ale marilor puteri europene. Așa cum am văzut, în cadrul „Conferinței Ambasadorilor” de la Londra, reprezentanții marilor puteri au stabilit frontierele noului stat albanez. Deciziile adoptate urmăreau menținerea echilibrului politic în regiune și evitarea unor conflicte mai ample între puterile europene, aşa că, în consecință, granițele Albaniei au fost trasate într-un mod care a lăsat în afara statului o parte importantă a populației albaneze.

Regiunea Kosovo, unde albanezii reprezentau majoritatea populației, a fost inclusă în statul sârb. Zone importante locuite de albanezi au rămas în afara Albaniei și au fost atribuite Serbiei, Muntenegrului și Greciei. De asemenea, numeroase comunități albaneze au continuat să trăiască în ceea ce astăzi reprezintă teritoriul Macedoniei de Nord. Din perspectiva istoriografiei albaneze, aceste decizii au reprezentat o fragmentare a spațiului etnic albanez. Din perspectiva diplomației europene a epocii, ele au constituit un compromis menit să stabilizeze Balcanii. Cele două interpretări coexistă și astăzi, reflectând complexitatea unei probleme care nu poate fi redusă la explicații simple.

Secolul al XX-lea a adâncit această separare. Albanezii din diferite state au traversat experiențe istorice distincte. Cei din Albania au trecut prin perioada monarhiei, ocupațiile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și apoi prin una dintre cele mai izolate dictaturi comuniste din Europa. Albanezii din Kosovo au trăit în cadrul Iugoslaviei, iar cei din Macedonia, Muntenegru sau Valea Preșevo au evoluat în contexte politice și sociale diferite.

Cu toate acestea, în ciuda frontierelor și a sistemelor politice care i-au separat, limba, cultura, tradițiile și memoria colectivă au contribuit la menținerea unei identități comune. Literatura, muzica, folclorul și legăturile familiale au continuat să creeze punți între comunitățile albaneze aflate de o parte și de alta a granițelor. In acest context trebuie înțeles conceptul de „Albanie Etnică”: in sens academic, termenul desemnează spațiul geografic în care populația albaneză a fost prezentă istoric în proporții semnificative și unde identitatea albaneză a contribuit la modelarea peisajului cultural și social. El descrie o realitate etnografică și istorică, nu neapărat un proiect politic concret.

Astăzi, albanezii formează una dintre cele mai mari comunități etnoculturale din Balcanii de Vest. Ei trăiesc în Albania, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia, precum și în comunități istorice din Grecia și într-o diasporă extinsă răspândită în întreaga lume. Dincolo de interpretările politice, „Albania Etnică” rămâne o cheie de înțelegere a istoriei moderne a albanezilor. Ea explică de ce un popor relativ omogen din punct de vedere lingvistic și cultural se regăsește astăzi în mai multe state și de ce anumite teme legate de identitate, memorie și apartenență continuă să ocupe un loc important în discursul public albanez.

În ultimă instanță, povestea „Albaniei Etnice” este povestea unei națiuni care s-a format înaintea granițelor moderne și care a trebuit să își construiască identitatea dincolo de ele. Este istoria unui popor care, deși împărțit de frontiere, a continuat să fie unit prin limbă, cultură și conștiința unei origini comune. Această realitate explică de ce, la mai bine de un secol de la trasarea frontierelor din anul 1913, problema rămâne nu doar un subiect de studiu pentru istorici, ci și o parte vie a memoriei colective albaneze.