Lura este o zonă montană situată la confluența regiunilor Dibra, Mati și Mirdita, având ca punct cel mai înalt vârful Kunora e Lurës (2121 m). Masivul muntos este alcătuit în principal din roci ultrabazice și calcaroase, iar relieful este foarte fragmentat de pâraie montane precum Seta, Uraka, Malla e Lurës și altele. În această zonă se întâlnesc câmpii glaciare de contact, cum ar fi Fushë-Lura, Lanë-Lura și Krej-Lura, şi mai sus de  altitudinile de 1500–1600 m se păstrează numeroase urme ale glaciațiunilor cuaternare, sub formă de circuri glaciare. Pe versantul numit Nezhda e Lurës, unele dintre aceste circuri glaciare s-au transformat în lacuri de aceeṣi natură, putându-se număra 12 lacuri.

Cele mai cunoscute lacuri sunt: Lacul Mare (Liqeni i madh), Lacul Negru (Liqeni i zi), Lacul Florilor (Liqeni i lulev  și Lacul Vacilor (Liqeni i lopes). Lura are un climat montan, cu o temperatură medie anuală de 7,7°C. Cantitatea medie anuală de precipitații ajunge la 1590 mm, iar grosimea stratului de zăpadă la 118 cm (conform măsurătorilor de la stația Fushë-Lura). Vegetația este alcătuită din păduri dese de fag (până la altitudini de 1600–1700 m), iar mai sus din rrobull (o specie de arin). În zona Nezhda predomină pinul negru, arinul roșu și cel alb, amestecate adesea cu fagi. Peste 1800 m se întind pajiștile subalpine.

Fauna sălbatică este bogată, întâlnindu-se aici, lupi, capra neagră, urși și cocoși de munte. Prin frumusețea peisajelor, diversitatea reliefului montan și prin lacurile alpine, vârful Kunora și întregul masiv al Lurei reprezintă una dintre cele mai frumoase dar foarte puţin cunoscute bogăţii naturale ale Albaniei. Din păcate, pădurile mărețe ale Lurei au fost aproape complet distruse în ultimele decenii prin tăieri abuzive.

Lura, supranumită de poeți și călători „perla munților albanezi”, este un spațiu care îmbină frumusețea naturală cu memoria istoriei și cu parfumul legendelor transmise din generație în generație. Această regiune așezată în inima munților din Dibra,  i-a fascinat de-a lungul timpului pe străini și pe albanezi deopotrivă. Călători precum Edith Durham sau cercetători austrieci au lăsat mărturii elogioase, comparând peisajele Lurëi cu cele ale Elveției, ba chiar considerându-le unice în întregul spațiu balcanic. Priveliștea de pe Maja e Kunorës (Vârful Kunora), cu o altitudine de 2121 m, deschide un orizont amețitor: lanțuri de munți, văi adânci și până departe, strălucirea mării.

Ceea ce face însă renumele Lurei sunt lacurile sale glaciare, celebrele „șapte ochi albaștri cu gene verzi”. Fiecare dintre aceste oglinzi de apă poartă un nume și o poveste, un mit și o vrajă.

Liqeni i Madh sau Lacul mare, întins pe aproape 8 hectare, este străjuit de păduri de pini și poartă în jurul său o legendă despre o nimfă a apelor, „e bukura e liqenit”, prinsă de un localnic, dar destinată să dispară tragic, lăsând în urmă blesteme și amintiri. Nu departe se află Lacul Vacilor (Liqeni i Lopes), care, după cum povestesc bătrânii, și-ar fi căpătat numele după ce o cireadă întreagă s-a scufundat în apele lui adânci. Lacul Florilor (Liqeni i luleve) este o adevărată minune: primăvara, suprafața lui se acoperă cu nuferi albi, creând un tablou ireal, ca desprins din poveşti. Lacul Negru (Liqeni i zi), mai sălbatic și mai tăcut, atrage prin culoarea sa intensă și prin pădurile dese ce îl înconjoară.

Pe lângă această bogăție naturală, Lura poartă și urmele istoriei. Ruinele descoperite pe câmpia numită Fusha e Pelave (Câmpia iepelor) amintesc de tabere militare și pregătiri cavalerești, iar tradiția locală leagă locul de Filip al Macedoniei și de fiul său, Alexandru cel Mare. În apropiere se află și fortificații atribuite lui Skanderbeu, eroul național albanez, care ar fi folosit zona drept refugiu și punct strategic în luptele sale cu otomanii. Mai târziu, în epoci de restriște, Lura a devenit adăpost pentru muhaxhirët din Dibra, fugari persecutați de armata sârbă.

Astfel, Lura nu este doar un peisaj de vis, ci o împletire între natură, mit și memorie. Aici fiecare piatră și fiecare lac are o poveste, fiecare poiană ascunde urmele unor vieți și legende. Din păcate, accesul dificil și lipsa unei infrastructuri moderne au ținut-o mult timp departe de turiști, iar frumusețea ei a rămas aproape ascunsă. Şi poate că este mai bine așa. Dar localnicii speră că într-o zi Lura își va recăpăta gloria de odinioară și va redeveni ceea ce descria Gjergj Fishta: un loc fără de care nu poți spune că ai cunoscut cu adevărat Albania.

Câteva informații „tehnice” despre lacurile din zona Lurei.

Lacuri glaciare situate pe versantul sudic al vârfului Kunora e Lurës, la o altitudine cuprinsă între 1500 și 1600 m. Dintre cele 12 lacuri existente, 8 au apă permanentă, iar celelalte doar periodic. Suprafața lor totală este de aproximativ 100 ha, unde  ele mai cunoscute sunt: Liqeni i madh (Lacul Mare), cu o suprafață de circa 32 ha, o lățime maximă de 300 m și o lungime de 425 m; Liqeni Pishave (Lacul Pinilor), cu o suprafață de 13 ha; Liqeni i zi (Lacul Negru), cu 8 ha; Liqeni i luleve (Lacul Florilor), cu 4 ha, și altele. Aceste lacuri sunt alimentate de ploile abundente și de topirea zăpezilor, având un regim tipic alpin, cu variații reduse ale nivelului apei de-a lungul anului. Cele mai înalte niveluri sunt observate primăvara, după topirea zăpezii, iar cele mai scăzute iarna, când lacurile îngheață și sunt acoperite de zăpadă. În ele trăiesc amfibieni, precum tritonul, specifici zonelor alpine. Culoarea verde-închis a apelor, împreună cu pădurile de pini care le înconjoară, creează un peisaj pitoresc, transformând lacurile Lurei  într-un loc de odihnă și recreere deosebit de atrăgător.

Frumoasa din lacul Lura

Povestea, așa cum am auzit-o.

Se spune că în inima munților Lurei, acolo unde brazii se pleacă peste ape și norii își odihnesc umbrele pe luciul albastru, trăia odinioară o făptură de o frumusețe nemăsurată. Oamenii îi spuneau Frumoasa lacului (E bukura e liqenit). Ea ieșea uneori din adâncuri, în lumina dimineților line, și se așeza pe mal. Își despletea părul lung, se privea în oglinda apei și se pieptăna cu degete subțiri ca razele lunii. Dar, de îndată ce simțea pași omenești, se scufunda iarăși în apă, lăsând doar cercuri de lumină să tremure pe suprafața lacului.

Într-o zi, un bărbat din Lura, Kolë Koçeku, vrăjit de frumusețea zânei, hotărî să o prindă. Își puse în minte o șiretenie: lăsă pe mal o cămașă femeiască, lungă ṣi albă, o oglindă și un pieptene. Frumoasa, atrasă de daruri, ieși din apă. Luă oglinda și zâmbi pentru întâia oară către chipul ei, își pieptănă părul ca mătasea și îmbrăcă acea cămașă albă ca zăpada. În clipa aceea, Kola trase de funia legată de cămașă și o prinse.

O duse la casa lui, iar vremea trecu, iar din dragostea lor se născu un prunc. Dar Frumoasa rămase tăcută, fără glas, ca și cum dorul lacului îi închisese sufletul în tăcere. Kola, neliniștit, primi un sfat cumplit: să o păcălească pe aceasta că iar face rău copilului, căci doar așa zâna ar fi grăit. Și așa făcu. Când văzu pericolul, Frumoasa lacului strigă pentru întâia și ultima oară, cu un glas care cutremură codrii: „Mai așteaptă un an, și vei avea nenoroc fără margini!”

Dar blestemul nu întârzie. Frumoasa se prăbuși la pământ, murind împreună cu fiul ei. Lacul își primi înapoi stăpâna, dar de atunci, liniștea apei e tulburată uneori de șoapte ce vin din adânc, ca un cântec de jale. Și bătrânii din Lura spun că, atunci când vântul foșnește printre brazi și valurile tresar, se mai aude încă glasul Frumoasei lacului, chemându-și copilul pierdut.