Pe țărmul albastru al Adriaticii, acolo unde apele calde îmbrățișează pământul albanez, a înflorit odinioară un oraș care avea să joace un rol crucial în istoria Mediteranei: Dyrrachium. Astăzi cunoscut sub numele modern de Durrës, acest oraș vechi este o „frescă” vie, peste care s-au scris rânduri succesive de civilizații: iliri, greci, romani, bizantini, normanzi, venețieni și otomani – toți și-au lăsat amprenta pe acest punct strategic de la porțile Balcanilor.

Fondat în secolul al VII-lea î.Hr. sub numele de Epidamnos de către coloniștii corintieni și corcyreeni (din insula Corfu), orașul a fost inițial un avanpost elen în mijlocul lumii ilire. Numele său a fost ulterior schimbat în Dyrrachium, posibil pentru a evita conotațiile negative ale termenului „Epidamnos” (care putea fi asociat cu ideea de „pierdere” sau „nenoroc”).

Dyrrachium nu era doar un port natural remarcabil, ci și un nod de legături între Orientul roman și Occidentul latin. În epoca romană, orașul a devenit capătul vestic al Via Egnatia – celebra șosea imperială ce lega Adriatica de Bizanț. Prin această arteră circulau nu doar legiuni militare sau negustori, ci și idei, credințe, limbi și influențe culturale. Sub romani, Dyrrachium a fost ridicat la rangul de municipium, iar zidurile sale, considerate printre cele mai solide ale timpului, aveau să reziste asediilor și conflictelor pentru secole întregi.

Când Imperiul Roman s-a frânt în două, Dyrrachium a rămas fidel Răsăritului. În noua ordine geopolitică a Mediteranei, orașul devine o cetate bizantină esențială, un bastion care apăra Balcanii sudici de primejdiile venite dinspre apus și nord. Poziționat la marginea Adriaticii, Dyrrachium era nu doar un port vital, ci și un punct de observație și de control asupra mișcărilor slavilor, bulgarilor, latinilor și normanzilor – toți atrași de promisiunea bogăției sale și de deschiderea sa strategică.

În secolele VII–IX, pe fondul invaziilor slavilor și al instabilității generale din Peninsula Balcanică, Dyrrachium a suferit pierderi și distrugeri, dar nu a căzut. Zidurile sale, refăcute și întărite periodic, au devenit simbolul rezistenței bizantine. Guvernatorii săi, numiți strategoi ai thema-ei Dyrrachium, aveau un rol militar și administrativ dublu, fiind responsabili nu doar de apărarea orașului, ci și de menținerea ordinii în regiunea litorală și de susținerea comerțului cu Italia.

Secolul al XI-lea avea să aducă una dintre cele mai dramatice confruntări din istoria sa: în 1081, trupele normande ale lui Robert Guiscard au debarcat pe coasta albaneză, cu gândul de a sfida autoritatea bizantină și de a crea un cap de pod pentru cucerirea Balcanilor. Bătălia de la Dyrrachium a fost decisivă. Deși normanzii au reușit să învingă inițial armata imperială condusă de însuși împăratul Alexios I Comnenul, orașul a rezistat printr-un lung asediu, demonstrând valoarea sa strategică și tăria fortificațiilor sale. Această luptă, descrisă cu dramatism de Anna Comnena în „Alexiada„, este un exemplu al fragilității și rezilienței Imperiului Bizantin în fața asaltului occidental.

După retragerea normanzilor, Dyrrachium a intrat într-o nouă perioadă de consolidare. În secolele XII–XIII, orașul a cunoscut un nou val de instabilitate odată cu slăbirea autorității centrale a Imperiului. După căderea Constantinopolului în 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, Dyrrachium a fost ocupat de venețieni, apoi de Despotatul Epirului și, în cele din urmă, de Imperiul de la Niceea.

Aşa cum am spus mai sus, la începutul secolului XII orașul se afla sub stăpânire bizantină, fiind unul dintre cele mai importante porturi ale acestui imperiu în vestul Peninsulei Balcanice, protejat de ziduri puternice și aflat pe ruta comercială Via Egnatia. În anul 1185, normanzii conduși de regele Wilhelm al II-lea cuceresc orașul, îl jefuiesc, dar îl pierd curând în fața bizantinilor. După căderea Constantinopolului în 1204, Durrës intră sub controlul Despotatului Epirului, deși Republica Venețiană își revendica teritoriul conform împărțirii Imperiului Bizantin. În 1272, Carol I de Anjou cucerește orașul și proclamă Regatul Albaniei, cu Durrës drept capitală, însă stăpânirea angevină rămâne fragilă, fiind contestată de sârbii lui Ștefan Dușan, care ocupă orașul în jurul anului 1336. După prăbușirea puterii sârbe, în 1392, Durrësul trece sub control venețian, intrând într-o perioadă de stabilitate relativă și de integrare în rețeaua comercială a Serenissimei. În această perioadă, orașul devine o punte esențială între Balcani și Italia, dar și un bastion împotriva expansiunii otomane.

În anul 1501, Durrësul a fost cucerit de către otomani, devenind parte a vilayetului de Scutari (Shkodra). Deși portul și-a pierdut din importanța sa strategică în favoarea altor orașe, el a rămas un centru comercial activ. Sub stăpânirea otomană, orașul a suferit din cauza neglijenței administrative, a pirateriei și a stagnării economice, dar a păstrat o populație mixtă și o memorie istorică bogată.

Chiar și în aceste vremuri tulburi, orașul a rămas un centru urban cosmopolit, cu o populație diversă: greci, iliri romanizați, armeni, italieni și mai târziu albanezi – o țesătură vie de culturi și influențe. Rolul său ca port de tranzit între Italia și Orient nu a fost niciodată abandonat. De altfel, arhitectura sa medievală târzie poartă amprenta bizantino-latină, un rezultat al acestei istorii frământate, dar fertile.

În secolul XIX, Durrësul a intrat în vizorul marilor puteri europene odată cu declinul Imperiului Otoman. După proclamarea independenței Albaniei în 1912, orașul a avut un rol central, fiind pentru o perioadă scurtă, între 1914 și 1920, capitala Albaniei. În această perioadă,  a fost ocupat succesiv de trupele sârbe, italiene și austro-ungare, reflectând lupta marilor puteri pentru controlul Balcanilor.

În perioada interbelică, Durrësul a început să se modernizeze, dar adevărata sa transformare a avut loc în timpul regimului comunist instaurat după anul 1945. Sub Enver Hoxha, orașul a fost industrializat rapid, portul a fost extins și fortificat, iar orașul a devenit unul dintre centrele economice ale țării, găzduind șantiere navale, uzine și zone rezidențiale muncitorești. Regimul comunist a ridicat și simboluri de tip sovietic, însă a distrus în același timp multe vestigii ale trecutului, considerându-le expresii ale „vechii ordini burgheze”. În ciuda izolării internaționale, Durrësul a rămas poarta principală a Albaniei către lumea externă.

După căderea regimului comunist în anii ’90, Durrësul a fost martorul unei tranziții tumultuoase, cu valuri de migrație internă, dezvoltare urbană haotică și fenomene de corupție legate de construcții. Cu toate acestea, orașul și-a păstrat farmecul istoric, devenind o destinație turistică importantă, cu plaje populare, situri arheologice și un muzeu arheologic cu exponate bogate.

Astăzi, Durrësul este al doilea oraș ca mărime din Albania, un centru urban în plină dezvoltare, cu o identitate modelată de civilizații grecești, romane, bizantine, otomane și moderne. Monumentele sale, precum amfiteatrul roman – unul dintre cele mai mari din Balcani –, băile romane, forumul, zidurile venețiene și turnul medieval stau mărturie unei istorii frământate, dar bogate, care conferă orașului un rol esențial în memoria colectivă a poporului albanez.