Deși nu fac parte din sfera politică, simt nevoia profundă și responsabilitatea morală de a vorbi despre un subiect care implică nu doar geopolitica regiunii balcanice, ci și valorile fundamentale ale dreptății și recunoașterii identității naționale: recunoașterea independenței Kosovo de către România. Sunt româncă, trăiesc de ani de zile în Albania, și în tot acest timp am fost un liant viu între cele două lumi – una din care provin și cealaltă care m-a adoptat, o voce civilă care a ales să nu rămână indiferentă. Tot de ani de zile le vorbesc românilor despre Albania și despre albanezi, în mediul online, unde am încercat să construiesc punți, să demontez prejudecăți și să aduc la lumină adevăruri ignorate sau distorsionate. La fel si despre Kosovo-am cunoscut oameni, povești, dureri și speranțe care nu apar în rapoarte oficiale sau în știri.
Cunoscând ambele realități, poate că am dreptul – ca cetățean activ, ca „observator” implicat, și ca punte între culturi – să vorbesc despre această temă, si asta nu în numele unei ideologii, ci în numele unei conștiințe personale formate prin experiență, cunoaștere directă și dorință sinceră de apropiere între aceste popoare.

România se află în fața unei alegeri cu rezonanțe adânci, nu doar diplomatice, ci și morale și istorice: recunoașterea independenței Kosovo. De mai bine de 17 ani, această republică balcanică funcționează de facto ca stat suveran, cu instituții stabile, recunoscută de o majoritate covârșitoare a lumii democratice. În vreme ce Europa își conturează tot mai clar granițele solidarității și valorilor comune, România rămâne într-o poziție ambiguă, blocată într-un echilibru precaut, dar tot mai greu de susținut în fața realităților geopolitice.

Kosovo nu mai este doar o problemă bilaterală între Prishtina și Belgrad. Este un test pentru coerența viziunii europene asupra viitorului Balcanilor, si în același timp, o oglindă a angajamentului nostru față de principiile democratice, față de dreptul la autodeterminare și față de vocația europeană a regiunii. În timp ce marile puteri ale Occidentului, Germania, Franța, Italia, dar și SUA, și-au exprimat clar sprijinul pentru independența Kosovo, România rămâne ancorată într-un conservatorism diplomatic care contrastează cu spiritul său declarat pro-european.

Kosovo nu este o himeră separatistă, ci expresia istorică a unui popor care, după decenii de persecuții și marginalizare, a găsit calea pașnică spre autodeterminare. Albanezii kosovari nu au rupt în două o țară democratică, ci au părăsit, prin voință majoritară și susținere internațională, o structură care le-a negat existența și identitatea. A ne teme că recunoașterea Kosovo ar crea precedente periculoase este nu doar o eroare logică, ci și o neînțelegere profundă a contextului istoric și juridic în care s-a produs această independență.

România are ocazia de a se poziționa ca un actor matur și vizionar în regiune. Recunoașterea Kosovo nu ar fi un act împotriva Serbiei, ci un pas pentru pace. Ar fi un semnal că România înțelege transformările profunde ale Europei contemporane și că susține o ordine internațională bazată pe drepturi, nu pe frici. Ar fi și o oportunitate de a construi o relație sinceră și benefică cu un stat tânăr, dar ambițios, care privește spre același orizont euro-atlantic ca și noi.

Timpul neutralității a trecut. Lumea se reconfigurează, iar pozițiile neclare nu mai pot rămâne fără consecințe. Recunoașterea Kosovo ar însemna, pentru România, nu doar un gest de justiție istorică, ci și o declarație de apartenență fermă la valorile unei Europe unite și solidare. România, ca stat care a cunoscut lupta pentru libertate, are responsabilitatea morală de a se poziționa de partea acelor valori în care afirmă că crede: libertate, autodeterminare, demnitate. De aceea vorbesc – pentru că tăcerea, în fața nedreptății, nu este neutralitate, ci abandon.

Și atunci, ce reține Bucureștiul? Un reflex al temerii că recunoașterea Kosovo ar putea încuraja mișcări separatiste pe teritoriul ei? Poate. Dar această teamă este nefondată, căci fiecare conflict este unic, fiecare istorie are rădăcinile ei adânci, iar Kosovo nu e un precedent, ci o excepție tragică și clară.
Poate a sosit timpul ca România să nu mai tacă. Să rostească, cu voce limpede și dreaptă, adevărul pe care istoria îl așteaptă: Kosovo este stat. Și merită recunoscut ca atare.