Am ales să deschidem această tèmă pentru că, în Albania, credința nu s-a trăit niciodată ca o graniță care desparte, ci ca un fir nevăzut care se împletește cu identitatea. Spre deosebire de alte popoare din Balcani, unde religia a devenit o etichetă strictă a apartenenței, albanezii au găsit mereu puterea de a se recunoaște între ei mai întâi ca albanezi, abia apoi ca musulmani, catolici sau ortodocși. Proverbul binecunoscut „Feja e shqiptarit është shqiptaria” sau în traducere „Religia albanezului este albanismul” nu e doar o formulă frumoasă, ci o mărturie a felului în care spiritualitatea s-a contopit cu dragostea de țară.
În Albania, religia a fost mereu trăită în tăcerea bisericilor de piatră din munți, în chemarea muezinului peste văi, în lumina unei lumânări aprinse de Paște sau în rugăciunea discretă din timpul Ramadanului. Dar dincolo de toate acestea, albanezul și-a găsit unitatea în limba sa, în cântecele și legendele transmise din generație în generație, în solidaritatea față de celălalt. De aceea, religia în Albania nu e doar credință, ci un fel de a fi, o parte dintr-o spiritualitate mai largă, în care identitatea națională a fost mereu „templul” comun.
Această pagină își propune tocmai să aducă în lumină această particularitate: să arate că religia, pentru albanezi, nu a fost niciodată zid care separă, ci spațiu în care identitatea s-a păstrat și s-a întărit.
Lucrurile nu sunt prea complicate și asta pentru că spiritul albanez este adesea ecumenic, sincretic și pragmatic – de exemplu, în aceeași familie pot exista musulmani și creștini, fără conflicte. De asemenea, spiritualitatea albaneză păstrează elemente vechi: cultul strămoșilor, respectul față de natură, ospitalitatea aproape sacrală. În zonele montane, codul moral numit „Kanuni” (în special „Kanuni i Lekë Dukagjinit”) are o dimensiune aproape religioasă, înlocuind adesea legea scrisă sau dogma religioasă.
Începuturile creștinismului în Albania sunt mai vechi decât mulți își închipuie. Aici, în aceast colț de Europą străjuit de munți și mare, primii creștini au pășit încă din secolul I, când tradiția spune că apostolul Pavel a trecut prin Iliria în drumul său spre Roma, unde in „Romani 15”, Pavel menționează că a predicat de la Ierusalim până la Iliria (care este vechea Albanie).
Pe atunci, în porturile antice ale Dyrrachiumului (azi Durrës) și Apolloniei, credința creștină s-a împletit cu gândirea greacă și spiritul roman: in catacombe s-au oficiat primele liturghii, la început în taină, dar cu timpul, creștinismul a devenit religie oficială, când Albania de azi s-a împărțit spiritual între două lumi: în sud — ortodoxia bizantină, legată de Constantinopol, iar în nord — catolicismul latin, apropiat de Roma.
Evul Mediu albanez a fost unul al bisericilor clădite în piatră, unde preoții țineau slujbe în limba poporului, călugării copiau evanghelii, iar satele se adunau la sărbători sfinte. Dar această ordine a fost tulburată în secolul al XV-lea, când Imperiul Otoman a pătruns în Balcani, aducând cu el o nouă credință: islamul.
Când Imperiul Otoman și-a consolidat puterea în Balcani, începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea, Albania era încă un mozaic de comunități creștine, împărțite așa cum am mai spus, între catolicismul din nord și ortodoxia din sud. Inițial, otomanii au tolerat aceste credințe, preferând stabilitatea fiscală și politică în locul convertirii forțate, insa, statutul de dhimmi – non-musulmani tolerați, dar supuși unor taxe speciale precum jizya – a introdus o presiune constantă, mai ales asupra elitelor și familiilor influente. Așa că, pentru mulți albanezi, islamul a devenit o cale de mobilitate socială deoarece convertirea oferea acces la funcții administrative, la privilegii fiscale și la o mai mare siguranță juridică. Astfel, în secolele XVII și XVIII, procesul s-a accelerat, mai ales în rândul conducătorilor locali, mercenarilor și negustorilor care căutau o apropiere de Poarta Otomană. În zonele urbane și în câteva regiuni centrale, islamul a devenit dominant, în timp ce în nordul muntos, triburile catolice din zona Mirditei și-au păstrat credința și autonomia, protejate de relieful dificil și de legăturile cu puterile europene.
Convertirea la islam nu a însemnat însă o ruptură totală de identitatea anterioară, dar in multe cazuri, tradițiile precreștine și creștine s-au păstrat în paralel cu practicile islamice, într-un sincretism subtil. De asemenea, islamul adoptat de albanezi a fost divers: de la sunnismul oficial la formele mistice ale bektashismului, care au avut un impact profund asupra culturii religioase și spirituale a sudului Albaniei. Sate întregi s-au convertit la islam, dar adesea și-au păstrat tradițiile vechi, pe ascuns. În unele locuri, musulmanii botezau copiii „ca să fie sănătoși”, iar creștinii respectau ramadanul „din vecinătate”. Așa s-a născut o formă aparte de islam albanez: un islam al toleranței, al sincretismului, al apropierii de sufletul omului simplu.
În inima acestui islam albanez s-a născut bektașismul, un ordin sufit cu rădăcini persane, care vorbea despre iubire, despre Dumnezeu ca lumină interioară, despre adevăr ca revelație personală. Dervișii bektași nu impuneau legea, ci cântau poezie mistică și îndemnau la introspecție. Ei nu cereau supunere, ci căutare. Mulți albanezi i-au urmat, pentru că bektașismul le semăna — era o credință deschisă, caldă, fără fanatism.
Impactul convertirii albanezilor la islam – și în special influența bektashismului – asupra culturii populare a fost profund și subtil, reflectându-se în literatură, tradiții, obiceiuri și arhitectura sacrală. În acest context, religia nu a fost doar o chestiune de dogmă, ci o forță care a modelat imaginația colectivă și expresia identitară. În literatură, bektashismul a lăsat urme clare în poezia populară și în creațiile orale, unde baladele și cântările despre sfinți, eroi și înțelepți au păstrat un ton religios-mistic, dar deschis către simbolism universal. Poezia populară albaneză a preluat teme sufite precum iubirea divină, căutarea adevărului și suferința ca formă de purificare. În mod curios, aceste teme s-au împletit cu cele creștine și chiar păgâne, într-o continuitate narativă rar întâlnită în alte regiuni islamizate.
Obiceiurile și ritualurile populare au păstrat și ele o ambiguitate religioasă: de exemplu, în satele din sudul Albaniei, se țineau (și încă se mai țin) sărbători în cinstea unor „locuri sfinte” – izvoare, copaci, stânci – care aminteau mai degrabă de un cult arhaic al naturii decât de islamul ortodox. Multe dintre aceste locuri erau legate de evliya sau de legende despre derviși bektashi. Practici precum jurământul pe o piatră, aprinderea de lumânări sau ofrandele de mâncare coexistau cu rugăciunea islamică. Musulmanii albanezi sărbătoresc de asemenea „Shen Gjergj” și „Shën Koll”.
Arhitectura religioasă reflectă și ea acest sincretism. Teqele bektashe (lăcașuri de cult) nu seamănă cu moscheile clasice otomane: sunt mai simple, adesea integrate în natură, fără minarete înalte, dar cu o atmosferă liniștită și contemplativă. Ele găzduiau nu doar rugăciuni, ci și adunări sociale, discuții filosofice și evenimente culturale, în multe cazuri, ele funcționand ca adevărate „școli ale sufletului”, unde bătrânii satului transmiteau tinerilor nu doar credința, ci și cunoștințele despre lume, viață și tradiție. Femeile nu sunt obligate să-si acopere capul sau să poarte straie tradiționale islamice de tip „burka” sau „abaya”, si nu va trebui să te surprindă că Baba-ul (clerul bektash) te va îmbia cu un păhărel de raki…
Și ca să fac o paranteză aici, această fuziune între islam și moștenirea locală a dat naștere unui model cultural unic în Balcani, în care identitatea religioasă nu a fost niciodată absolută, ci mereu deschisă, flexibilă, adaptată la realitățile comunității. De aceea, chiar și astăzi, în Albania post-comunistă, unde religia a renăscut după decenii de ateism de stat, se remarcă un spirit tolerant și o memorie colectivă care recunoaște moștenirea tuturor tradițiilor – islamice, creștine și populare – ca parte a unei identități naționale plurale și reziliente.
Revenind la firul discuției noastre, secolul XX a adus, însă, o ruptură brutală. În anul 1967, sub dictatura comunistă a lui Enver Hoxha, Albania a devenit prima țară oficial ateistă din lume. Toate lăcașele de cult au fost închise, profanate sau transformate în depozite de orice fel. Credința a fost alungată din spațiul public, dar nu și din inimile oamenilor, pentru că ei s-au rugat în taină, au păstrat sărbătorile sub formă de tradiții „culturale”, și au transmis copiilor povești cu sfinți și profeți în șoaptă.
După căderea comunismului, în 1991, religia a revenit. Moscheile s-au redeschis, bisericile au fost reconstruite, iar libertatea de credință a fost restaurată. Islamul s-a reîmpărțit între comunitățile sunnite și bektașe, în timp ce Biserica Ortodoxă și cea Catolică și-au regăsit credincioșii. Totuși, mulți dintre albanezi, mai ales tineri, nu au mai simțit nevoia unei apartenențe religioase rigide, de orice fel ar fi ea. Pentru ei, religia e mai mult o moștenire culturală decât o practică zilnică.
Astăzi, în Albania, toate religiile coabitează în liniște. Nu există conflicte religioase majore, iar căsătoriile mixte sunt comune. În același sat poți găsi o biserică ortodoxă, o moschee și un teqe bektaș — și toate vor avea ușa deschisă. Spiritualitatea albaneză e discretă, dar profundă. Nu se strigă, dar nici nu se rușinează de ea.
Aici, în Albania, credința e ca un râu subteran: nu-l vezi mereu, dar simți că e acolo — hrănind sufletul unui popor care a trecut prin multe, dar nu și-a pierdut niciodată legătura cu Cerul.
! Albania este republică parlamentară laică.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 