Çameria este o regiune geografică și etnografică din partea de sud a teritoriilor locuite de albanezi, unde çamii reprezintă populația autohtonă majoritară. Această zonă se întinde de-a lungul coastei de est a Mării Ioniene, de la raul Pavlla (Shallesi) în nord, şi până la golful Preveza in sud, pe o întindere de aproximativ 108 km. La est se intinde pâną la muntii Kurilla ṣi până la trecatoarea Paramithisë. Suprafata Çameriei este de aproximativ 3900km pătrați  si se referă la întreaga zonă etnică albaneză din Grecia, în special din regiunea Epirului și o parte a Macedoniei de vest.

Principalele centre economice sunt: Filati, Gumenica, Lura, Margëlleci, Arta, Paramithia, Parga şi preveza iar porturile maritime sunt: Preveza, Gumenica, Sajadha, Parga, Vola şi Sallahora

Conform istoricilor, numele de „çam” vine de la numele antic al raului Thymis (azi Kalama) care descria un teritoriu numit Teprotis, locuit de tribul ilir al teprotilor. Granitele Teprotiei ajungeau până la golful Ambrakia (astăzi Arta), iar istoria ei este parte a istoriei antice a Epirului. Mai tarziu, Teprotia ajunge sub stăpânirea Romei, urmată apoi de cea a Imperiului Bizantin. In secolul XIII este inglobată in despotatul Epirului, iar după a doua jumătate a secolului XIV devine parte a despotatului albanez al Artei. La sfarsitul secolului XIV ṣi de-a lungul secolului XV devine teritoriu de luptă între liderii feudali albanezi şi oastea otomană. Sub stăpânirea otomană, Çameria devine parte a sangeacurilor Delvinei si Janinei. De-a lungul secolului XVI şi inceputul secolului XVII se transformă intr-o zonă des dominată de revolte contra stăpânirii otomane, pentru ca in secolul XVIII să fie constrânsă la islamizare. Pentru a scăpa pericolului iminent al islamizării forțate, o parte a populației se refugiaza în zonele muntoase izolate, cum ar fi populația din zonele Parga si Suli, iar o altă parte a ei emigrează pe insulele marii Ioniene, cum ar fi insula Corfu.

Astfel de migrații masive dese, survenite din cauza invaziilor armatelor străine, au făcut ca populația Çameriei, în perioada stăpânirii otomane, să rămână în jur de 95-110.000 de locuitori. În secolul al XVIII-lea, puterea economică a nobililor locali s-a întărit și în Çameria, care a devenit un factor politic important în lupta pentru puterea locală, până când această regiune a intrat sub stăpânirea lui Ali Pașa Tepelena. În anii 1820-1850, Cameria a fost implicată în revolte majore împotriva stăpânirii otomane.

Atacurile trupelor grecești din cursul anilor 1854 și 1878 au fost întâmpinate cu armele în mână de către populația din Çameria și astfel, filialele çame ale „Ligii Albaneze de la Prizren” au participat la lupta comună a națiunii albaneze pentru păstrarea inviolabilitații și integrității pământurilor natale. În timpul revoltelor albaneze din primele decenii ale secolului XX, Çameria a fost câmpul de acțiune al diferitelor grupări patriotice și societăți naționale.

În timpul războaielor balcanice din perioada 1912-1913, populația çamă, împreună cu unitățile militare trimise de Guvernul provizoriu de la Vlora, s-au opus în mod hotărât armatei elene care a invadat acest teritoriu albanez.

„Chestiunea çamă”, apelativ care face referința la problema minorității albaneze din Grecia, s-a născut odată cu decizia Conferinței Ambasadorilor de la Londra (1913), în urma careia, contrar voinței locuitorilor săi, acest teritoriu a fost anexat Greciei. Astfel a inceput să se scrie poate una dintre cele mai negre, triste şi nedrepte file din istoria poporului albanez.

Acest abuz a fost dublat de către o politică sistematică a statului elen, care împreună cu alte entități ultranaționaliste a urmărit deznaționalizarea acestei regiuni.  Pentru a atinge acest obiectiv, Grecia si-a pus in miscare un întrega arsenal represiv care consta în impunerea de taxe abuzive și aproape imposibil de platit, confiscarea proprietatilor, excluderea populației albaneze de la participarea la administrația de stat, interzicerea brutala a învățământului în limba maternă chiar și în școlile primare, pedepse cu închisoarea, ajungãndu-se chiar chiar la masacre sângeroase.

Pentru a-si justifica actiunile abuzive, cercurile şovine grecesti au invocat drept motiv un paralelism făcut între populația çamă și populația arvanită, care respingea în mod evident dreptul istoric al autohtoniei çame, presupunând că aceṣtia au venit în Grecia la fel ca și arvaniții, în diferite perioade ale imperiului bizantin. Acest lucru este valabil doar pentru arvaniți, însă nu și pentru populația çamă, a cărei istorie în această regiune este foarte veche. Însuși istoricul grec Tucidide, referindu-se la  Războiul din Peloponez, relatează că atunci când forțele ateniene au pătruns în Golful Ambracia, au întâlnit o populație locală care nu vorbea greacă, ci o limbă barbară.

Primul masacru asupra populatiei çame a avut loc în cursul anului 1913, cand 72 de persoane importante au fost executate in zona rãului Selani (Paramithi) de către căpitanul Deli Janaqi insotit de un grup de 200 de raufacatori, evident cu sprijinul tacit al autoritatilor locale. Marturiile sunt cutremuratoare iar acest episod tragic este doar inceputul a ceea ce avea sa fie poate cel mai negru episod din istoria Albaniei etnice.

Odata ce s-a incheiat Primului Război Mondial, în anul 1918 a fost întocmit un plan de confiscare a pământurilor apartinand populației çame prin așa-zisa lege a Reformei Agrare, care, asa cum era de asteptat, a fost aplicată doar în Çameria. În acest fel,  albanezii care erau împrăștiați în Anatolia au fost deposedati de mii de hectare de teren agricol, suprafețe mari de vita de vie și sute de mii de măslini, care au devenit proprietatea entitatilor grecești. Aceste măsuri au fost urmate de organizarea unor grupări teroriste pe teritoriul Çameriei, sancțiuni economice, iar acest război ṣovin a continuat cu abandonarea aproape totală a populatiei albaneze dar și discriminari de ordin religios.

În anul 1923, incercările de deporta forțat populația çamă în Turcia marchează un apogeu fără precedent în politica greacă șovină ṣi brutală, un bilanț foarte tragic pentru populația albaneză.

Grecia a fost printre primele țări din Balcani în care a triumfat fascismul iar în luna august a anului 1936, Ioan Metaxai instaura o dictatură fascistă, a cărei principală victimă a fost populația çamă. Astfel, fasciştii greci isi aleg drept „țintă” localități precum Paramitha, Filat, Pituljete și Gumenica unde, evident că ìşi propun să extermine populația de origine çamă. Primul pas a fost acela de a le interzice locuitorilor din Paramitha să vorbească limba albaneză, și cine o făcea, era aspru pedepsit. Iar acest rău nefiind de ajuns, populația çamă continuă să fie împovărată cu taxe grele, care nu erau doar de natură fiscală, şi care aveau drept scop să o forțeze să emigreze în Albania sau în oricare altă parte. Denumirile albaneze ale satelor Spathar, Galbaq, Picar, Varfanj, Arpice au fost schimbate în nume grecești, respectiv Trikoforos, Elea, Aetos, Parapotamos sau Perdhika,  colonizându-le cu greci, cu scopul de a schimba procentajele populației.

Înainte ca armata fascistă italiană să intre în Grecia, guvernul elen a început o nouă campanie de masacre monstruoase împotriva populației albaneze. Cu două luni înainte de conflictul italo-grec, guvernul fascist Metaxas a comis un act de-o barbarie ieşită din comun, când toți bărbații cu vârste cuprinse între 16 ṣi 70 de ani, peste 5.000 de persoane, au fost închiși și deportați în insule îndepărtate din Marea Egee. Din acest contingent de victime, 350 au fost masacrate, iar alte 400 au murit mai târziu în timpul internării din cauza torturii și a foametei. „În acest fel”, scrie Jani Sharra, „guvernul a plasat în mod deschis elementul albanez, musulman, în tabăra inamicului” prin prejudecăți față de populația çamă.

Pe de altă parte, în timpul pregătirilor pentru războiul cu Grecia, Italia nu putea să nu țină cont de situația discriminatorie a albanezilor din Çameria pentru propriile interese. In luna august a anului 1940, Ciano, ministrul de externe al Italiei, avea să-i sublinieze ambasadorului grec la Roma că „Grecia a fost hotărâtă cu toate mijloacele de care dispunea să continue un program politic care i-a discriminat într-un mod foarte serios pe albanezi, evident in favoarea Greciei. Și a făcut asta în toate domeniile de activitate, de la libertatea personală la libertatea economică, la învățarea limbii materne… I-au îndepărtat pe albanezi în regiuni departe de centrele mari, ținându-i în condiții primitive”.

Declanșarea războiului italo-grec din anul 1940 a adâncit tensiunea politică pe teritoriul Çameriei. În ciuda eforturilor ocupantului italian de a atrage minoritatea albaneză de partea sa și în ciuda faptului că populația çamă a suferit foarte mult în timpul regimului fascist al lui Metaxa, aceasta a menținut, în general, o poziție neutră față de părțile în conflict. „Chiar și atunci când italienii au ocupat Gumenica”, scrie Jani Sharra, „rar li s-a alăturat vreun çam”. În 1949, Grecia a declarat legea marțială împotriva Albaniei.

Chiar și în situații dificile și complicate, când războiul bătea la ușa Greciei, autoritățile elene au considerat că a fost creat un moment potrivit în relațiile internaționale pentru curățarea etnică finală a Çameriei. În ciuda faptului că după izbucnirea războiului, unde capitularea Greciei în fața armatelor italiene era iminentă, autoritățile locale grecești din Çameria au pregătit liste cu oameni și au încercat să asigure mijloacele de transport necesare deportării tuturor femeilor și copiilor care rămăseseră în Çameria, pentru ca în momentul când armatele străine să intrev aici,  sa nu mai gasească picior de albanez.

După înfrângerea armatelor italiene și retragerea acestora din Grecia, violența și teroarea noului guvern grec împotriva populației albaneze din Çameria s-au intensificat. Prizonierii çami au fost eliberați numai după ocuparea Greciei de către armatele germane, evident într-o stare de sănătate și spirituală grave.

După ocupația germană a Greciei, era de așteptat ca çamii care se întorceau din exil să se răzbune pe forțele șovine grecești care fuseseră cauza suferinței lor. Dar s-a întâmplat cu totul altfel. Çamii s-au ridicat deasupra chestiunilor șovine și au ales calea cooperării și a conviețuirii pentru a face față împreună situației dificile create de noii invadatori germani. În acest scop, au fost organizate două întâlniri mari la Koska și Spatar unde oameni influenți din provincie au lucrat cu dăruire pentru a crea o atmosferă favorabilă între cele două comunități, greacă și albaneză. Chiar și sătenii din Varfanj sau Salica și-au trimis reprezentanții în satele creștine unde bărbații fugiseră de frica represaliilor, asigurându-i că nu li se va întâmpla nimic rău la întoarcere.

Însă, pentru cercurile șovine, înțelegerea și cooperarea dintre comunitățile albaneze și grecești era ceva de-a dreptul inaceptabil. Pentru a-și promova discordia, ei au instigat la uciderea unor çami influenți, iar lucrurile au luat o întorsătură periculoasă. În aceste circumstanțe, unii lideri ai Çameriei au încercat să formeze un batalion pentru apărarea sa, contingent format dintr-un numar de aproximativ 300 de oameni. Pentru că germanii nu au vrut să îşi strice relațiile cu guvernul grec, acest batalion a funcționat în granițele politice ale statului albanez. Totuşi, populatia çamă nu s-a înarmat, a refuzat să coopereze cu germanii, nu s-a alăturat acestui batalion și nu și-a folosit armele împotriva populației grecești, ci dimpotrivă a rezistat demonstrativ încercărilor germanilor de a-i întoarce împotriva elementului grec. Scopul înarmarii populației çame a fost pur și simplu o măsură de autoapărare, deoarece aceasta suferise foarte mult din cauza șovinismului grec.

Dar ceea ce a îngrijorat cel mai mult forțele șovine grecești la acea vreme a fost înființarea de consilii albaneze în toată Çameria. Populația çamă a început să se organizeze în lupta împotriva fascismului în iarna anilor 1942-1943, iar în vara anului 1942 a fost creat la Filat un grup ilegal de rezistență antifascistă, cu scopul de a crea baze pentru război, pentru a populariza ideile „Cartei Atlanticului”, care garanta libertatea, egalitatea și dreptul la autodeterminare ale popoarelor minoritare etnic, care ar fi urmat după victoria asupra fascismului. În luna februarie a anului 1943, a fost creată compania „Çameria” și puțin mai târziu batalionul „Çameria”, care a luptat (septembrie 1943) în celebra bătălie de la Konsipol împotriva germanilor, care a durat 55 de zile.

În cadrul cooperării dintre poporul albanez și cel grec, s-au depus eforturi pentru a stabili punți de legătură pe linia acelor forțe conduse de Partidele Comuniste. În discuțiile dintre reprezentanții ambelor părți, s-a decis în octombrie 1943 armonizarea muncii în minoritate. În acest scop, s-a convenit ca membrii Partidului Comunist Grec să vină la minoritatea greacă din Albania „pentru a lucra în minorități, fiind mereu în contact cu noi”. Aceeași procedură ar urma să fie urmată și în Çameria.

Poziția naționaliștilor çami, care aspirau în mod deschis la unificarea Çameriei cu Albania, va juca, de asemenea, un rol semnificativ în tratarea chestiunii çame și a poziția Çameriei în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Această mișcare era condusă de un Consiliu Provincial cu organizațiile sale din subprefecturi și sate, si care a îndeplinit unele atribuții guvernamentale, cum ar fi menținerea legii și ordinii, soluționarea disputelor și era interesat să deschidă școli albaneze etc. Lucru de neconceput pentru autoritatile din Grecia.

În anul 1944, după ocuparea Greciei de către nazisti și în urma evoluției situației politice a vremii, autoritățile elene, în colaborare cu grupurile ṣovine mereu active, ṣi-au intensificat ṣi mai puternic violenta campanie împotriva populației çame care a continuat in acelasi arhicunoscut „registru”: masacre, deportări, jafuri și crime în masă. Numeroṣi çami au fost supuşi persecutiilor, torturați sau chiar uciși, în timp ce alții au fost forțați să-și părăsească pământurile și să se mute în Albania.

Napoleon Zervas, „creatorul” epurării etnice a populației çame și inițiatorul genocidului împotriva populației albaneze din Çameria, a încercat să își justifice acțiunile criminale pretinzând că „în timpul războiului çamii colaboraseră cu germanii. .”
Nu çamii si însuși Zervas a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai germanilor.

Colaborarea lui Zervas cu germanii este cel mai bine documentată în Arhivele Militare din Freiburg. La fel, această cooperare se exprimă clar în studiile de istorie militară germană, precum în istoria div. Prima expediție alpină germană care a operat în nordul Greciei si in Albania (Mayer 2007).
Incepând iunie 1944 şi până în martie 1945, mii de albanezi de origine çamă au fost victime ale unui genocid brutal din partea forțelor grecești sub comanda lui Napoleon Zerva, care a dus la moartea în masă a civililor, dar și la distrugerea, jefuirea și confiscarea proprietăților çamilor, astăzi această rană fiind încă deschisă.

Napoleon Zerva este una dintre cele mai întunecate figuri din istoria modernă a Balcanilor. Cu fotografii, fapte și arhive, este complet verificabil că acesta a colaborat cu naziștii în al Doilea Război Mondial, a condus curățarea etnică a populației evreiești și albaneze din regiunea Çameriei, a fost unul dintre liderii războiului civil grec, iar mai târziu s-a bucurat de putere în ministerele guvernelor  postbelice. Nu a fost niciodată dezonorat de autoritățile grecești, este inclus ca erou în manualele de istorie, are mai multe statui, într-un cuvânt, este considerat un erou grec.

Genocidul fortelor grecesti din acea vreme împotriva populației çame este dovedit de documente care există in arhivele mai multor țări europene, dar a fost relatat de mulți albanezi din Çameria și care au fost martori la aceste masacre.

Albanezii çami înșiși, care au trăit genocidul, şi-au putut aminti cu durere masacrele care, potrivit lor, nu au cruțat nici copiii, nici femeile însărcinate. Ei au fost masacrați cu arme albe, prin spânzurare și prinincendiere, în timp ce bilanțul morților a fost agravat și de alte victime care au decedat din cauza condițiilor precare de viață, foamete și dificultăți în timpul strămutării fortate de pe propriile lor pamanturi.

Potrivit estimărilor istoricilor, dar și ale reprezentanților comunității çame, un numar aproximativ 5 mii de albanezi din Çameria, civili nevinovați, printre care bătrâni, femei și copii, și-au pierdut viața.

În urma masacrelor, o populație de 35.000 de locuitori, albanezi musulmani din Çameria, care s-au stabilit în principal în Albania ca refugiați, a fost curățată etnic. Pentru a ajuta refugiații çami, instituțiile internaționale si-au oferit ajutorul, înființând tabere în Albania, precum tabăra de la Kavaja.
Confruntați cu genocidul, albanezii de origine çamă și-au părăsit casele, stabilindu-se mai ales în Albania dar și în alte țări, precum Kosovo, Turcia,  Statele Unite ale Americii, Canada, Italia și alte câteva țări europene.

Anul 1945 găsește comunitatea cama în cea mai tragică situație din istoria sa recentă. După acuzațiile de colaborare cu forțele de ocupație fasciste în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – acuzații care, în unele cazuri individuale, aveau o bază reală, dar care au fost extinse la întreaga comunitate – peste 20.000 de cami sunt forțați să fugă din regiunea Thesprotia, în nord-vestul Greciei. Multi dintre ei ajung în Albania doar cu hainele de pe ei, în mijlocul unei societăți abia ieșite din război și pe cale să intre în dictatura comunistă a lui Enver Hoxha.
Refugiații çami sunt primiți oficial în Albania, dar nu ca cetățeni egali, ci ca o categorie aparte – „refugiați politici” fără acces deplin la viața socială sau economică. Trăiesc în tabere improvizate, mai ales în orașe ca Fier, Vlora, Saranda și Tirana. Regimul comunist îi folosește ca simbol al „nedreptății imperialismului elen”, dar nu le permite acțiuni independente sau exprimare liberă.
În această perioadă, identitatea çamă este menținută mai degrabă prin memorie orală și solidaritate familială decât prin vreo formă instituțională. Despre tragedia lor nu se scrie în presă, nu se discută la școală, iar contactele cu exteriorul sunt practic inexistente.
Odată cu prăbușirea regimului comunist în 1991, comunitatea cama iese din tăcerea impusă. Se organizează primele asociații civice ale camilor, iar treptat apare și un curent politic – culminând cu fondarea Partidului Dreptate, Integritate și Unitate (PDIU), care își propune să apere drepturile acestei comunități în Albania și să aducă în atenția publică internațională dosarul çam.
Anii ’90 sunt marcați de un entuziasm al revendicării: cereri de restituire a proprietăților, solicitări de repatriere, memorii către organisme europene, dar și primele reacții ostile din partea Greciei. Atena respinge toate pretențiile ca fiind „nefondate istoric”, menținând o linie dură: nu există nicio „chestiune çamă”.
La începutul secolului XXI, chestiunea cama devine o piatră de poticnire în relațiile diplomatice greco-albaneze. La fiecare întâlnire bilaterală sau inițiativă regională, partea greacă evită sau blochează discuțiile pe această temă. În paralel, diaspora çamă, mai ales din SUA și Europa, organizează evenimente, conferințe și campanii media pentru a atrage atenția internațională.
În 2004, la împlinirea a 60 de ani de la exod, au loc primele mari comemorări în Albania. Sunt organizate marșuri în Tirana, iar monumente ale memoriei camilor încep să fie ridicate. PDIU câștigă locuri în Parlamentul Albaniei și propune ca problema camilor să fie inclusă în orice tratat bilateral cu Grecia.
Totuși, Grecia rămâne fermă: orice discuție despre restituirea de proprietăți sau recunoaștere este exclusă. Mai mult, zeci de activiști çami care încearcă să intre în Grecia pentru vizite familiale sau religioase sunt opriți la graniță și întorși înapoi.
În ultimii ani, chestiunea cama a intrat într-o nouă fază: deși nu există progrese reale, vizibilitatea internațională a crescut. Organizații pentru drepturile omului, eurodeputați și instituții ale UE au început să menționeze marginal acest dosar în rapoarte sau interpelări. Albania, aflată în proces de aderare la Uniunea Europeană, încearcă să folosească diplomația internațională pentru a menține tema pe agenda publică, fără a tensiona excesiv relațiile cu Atena.
În același timp, comunitatea çamă din Albania s-a integrat tot mai mult, păstrându-și identitatea prin cultură, tradiție și activism civic. Mulți tineri cami au studiat în străinătate și se întorc acum cu o abordare mai pragmatică, axată pe justiție restaurativă și drepturi civile, mai puțin pe retorică naționalistă.

Situația actuală (2025)

• În Albania, comunitatea cama este activă, în special în sudul țării, în zona Fier–Vlora–Tirana. PDIU, Partidul pentru Justitie, Integrare si Unitate, continuă să reprezinte politica si interesele lor, deși influența sa este limitată la nivel național.
• În Grecia, chestiunea rămâne tabu în discursul oficial și în sistemul educațional. Nu există semne clare că autoritățile elene vor relua discuțiile despre drepturile camilor.
• În plan internațional, organizații pentru drepturile omului și diaspora albaneză continuă să facă presiuni pentru recunoașterea problemelor camilor, dar fără rezultate semnificative până în prezent.