Am ales să tratăm perioada 1912–1940 într-un capitol separat al istoriei Albaniei deoarece acest interval reprezintă o etapă definitorie în procesul de formare, consolidare și afirmare a statului albanez modern. Anul 1912 marchează un moment istoric fundamental – proclamarea independenței Albaniei – care a pus capăt unei lungi perioade de dominație otomană și a deschis un nou capitol în lupta pentru suveranitate, recunoaștere internațională și reconstrucție instituțională. Între anii 1912 și 1940, Albania s-a confruntat cu provocări majore: războaie balcanice, Primul Război Mondial, tentative externe de anexare, dar și eforturi interne de modernizare și stabilizare politică. Această perioadă a fost marcată de tranziția de la o structură tribală și fragmentată către un stat centralizat, cu momente esențiale precum Congresul de la Lushnjë (1920), domnia regelui Zog (1928–1939) și începuturile influenței italiene culminând cu ocupația fascistă din anul 1939. Prin urmare, acest interval istoric nu doar că are o logică cronologică firească pornind de la independență, dar este și indispensabil pentru înțelegerea drumului parcurs de Albania în primele decenii de existență ca stat național, în contextul frământat al Europei interbelice.
Albania și-a declarat Independența la 28 noiembrie 1912, în contextul Crizei Balcanice. Declarația de independenta a avut loc în orașul Vlora, sub conducerea lui Ismail Qemali, care a devenit primul prim-ministru al Albaniei independente. Această independență a fost un răspuns la prăbușirea Imperiului Otoman și dar al naționalismul în creștere din Balcani, precum si un rezultat al temerilor justificate că provinciile albaneze ar putea fi împărțite între vecinii lor (Serbia, Grecia și Muntenegru). Independența Albaniei a fost un moment crucial în istoria țării, marcat de lupte pentru autodeterminare precum și de un context geopolitic complex. Aceasta a fost rezultatul unui proces lung, influențat de factori naționali și internaționali, și s-a desfășurat în cadrul unui context mai larg al declinului Imperiului Otoman și al tensiunilor din Balcani.
Harta Albaniei in timpul ocupatiei otomane, cca 1878
La începutul secolului XX, Imperiul Otoman se afla într-o perioadă de declin, iar regiunile sale din Balcani erau tot mai afectate de mișcările naționaliste. Diverse grupuri etnice care trăiau pe teritoriul otoman isi doreau independența sau autonomie, iar Albania nu a fost o excepție. Deși majoritatea albanezilor erau sub dominația otomană, în cadrul Imperiului, existau deja mișcări naționaliste albaneze care cereau drepturi și autonomie. În același timp, vecinii Albaniei, cum ar fi Serbia, Grecia și Muntenegru, aveau propriile lor aspirații teritoriale, ceea ce adăuga o complexitate suplimentară situației.
Mișcările naționaliste albaneze au început să prindă contur la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. În această perioadă, organizații precum Bashkimi și Vatra au apărut pentru a promova ideea unui stat albanez independent. Aceste mișcări s-au concentrat pe protejarea limbii și culturii albaneze și pe revendicarea autonomiei față de Imperiul Otoman. Un alt factor semnificativ care a contribuit la dorința de independență a fost Declarația de Independență a Greciei (1821) și succesul naționalismului în alte regiuni balcanice, care i-a inspirat pe albanezi să își caute propriul drum către auto-guvernare.
Conflictele dintre națiunile balcanice (în special cele din cadrul Războiului Balcanic) au determinat o schimbare rapidă a echilibrului puterii în regiune. Albanezii s-au temut că teritoriile lor vor fi împărțite între vecinii lor mai puternici, iar autonomia lor va fi complet afectata. La începutul anului 1912, România, Serbia, Grecia și Muntenegru au format o alianță (Liga Balcanică) cu scopul de a combate Imperiul Otoman și de a împărți teritoriile sale balcanice, iar această situație a determinat liderii albanezi să acționeze rapid pentru a-și asigura independența.
În acest context tensionat, liderii naționaliști albanezi, sub conducerea lui Ismail Qemali, au organizat o adunare istorică la Vlora, un port strategic în sudul Albaniei, unde au declarat independența Albaniei față de Imperiul Otoman. Evenimentul a avut loc pe 28 noiembrie 1912, și, deși țara nu era pe deplin pregătită pentru a deveni un stat independent complet, acest act simboliza dorința de auto-determinare a poporului albanez. Declarația de independență a fost susținută de numeroși reprezentanți din diverse regiuni albaneze, iar Ismail Qemali a fost ales prim-ministru. Declarația de la Vlora a fost semnată de 41 de delegați, iar independența a fost proclamată în fața unei scene politice internaționale care era favorabilă cauzei albaneze, în principal datorită eforturilor și presiunii țărilor din Liga Balcanică asupra Imperiului Otoman.
Chiar dacă Albania și-a declarat independența în anul 1912, recunoașterea internațională a venit mai târziu. La Conferința de la Londra (1913), marile puteri europene au acceptat existența unui stat albanez, dar, din păcate locuitorii micutului stat, deciziile luate acolo nu au reflectat în totalitate aspirațiile lor teritoriale. În urma negocierilor, Albania a fost recunoscută ca stat suveran, dar ciuntit de teritorii, pierzând zone importante din sud, care au fost date Greciei, precum Cameria, iar Kosovo și alte regiuni din nord au fost cedate Serbiei și Muntenegrului.
După declararea independenței, Albania a intrat într-o perioadă de instabilitate politică, cu lupte interne și conflicte cu puterile vecine. De asemenea, Albania nu dispunea de o infrastructură guvernamentală bine stabilită și se confrunta cu o mare parte din populație care trăia în condiții de sărăcie extremă și analfabetism. Albania nu avea o armată puternică sau o diplomatie eficientă, iar acest lucru a făcut ca statul să rămână vulnerabil în fața presiunilor externe și interne. În ciuda dificultăților, independența Albaniei în 1912 a marcat începutul unui proces de afirmare a națiunii albaneze, chiar dacă consolidarea statului a fost un proces lung și tumultuos.
Formarea Regatului Albaniei (1928)
După o perioadă de instabilitate politică, în anul1925, Ahmed Zogu a reușit să își impună autoritatea asupra țării și a devenit președinte al Republicii Albania, pentru ca mai apoi, in anul 1928, sa-si declare autoritatea monarhică și sa fie încoronat sub numele de Regele Zogu I, fondând astfel Regatul Albaniei. Regatul Albaniei sub conducerea regelui Zogu I (1928-1939) reprezintă o perioadă importantă în istoria modernă a acestei tari, marcată de încercarea de consolidare a unui stat național și modernizare, dar și de autoritarism și de relații strânse cu Italia fascistă.
Inainte de a deveni rege, Ahmet Zogu era deja o figură reprezentativa a politicii albaneze din perioada interbelică. Zogu a fost un lider militar și om politic influent, care a reușit să ajungă în fruntea guvernului albanez într-o perioadă de instabilitate internă și de haos politic. După o serie de guverne instabile și schimbări de conducători, Ahmet Zogu a preluat puterea în anul 1924, când in urma unui puci a devenit președinte al Albaniei în anul 1925. În timpul mandatului său, Zogu a preluat controlul asupra țării și a început să adopte politici de modernizare, dar și de întărire a autorității sale. În anul 1928, a transformat republica în regat și s-a autoincoronat ca Regele Zogu I.
În această perioadă, Albania a trecut printr-o serie de reforme, unele pozitive, altele controversate. Zogu a încercat să modernizeze țara, să creeze o infrastructură mai eficientă și să îmbunătățească economia. A început construirea de drumuri și șosele, a introdus noi metode agricole și a încercat să reformeze sistemul bancar si de asemenea, a înființat o armată modernă și a reformat administrația publică, a promovat educația și a susținut reforme în domeniul sănătății. Totuși, țara era în continuare una agrară, iar majoritatea populației trăia în condiții de sărăcie extremă, asa ca, modernizarea nu a ajuns in toate colțurile țării, ci a rămas limitată la orașele mari.
Un alt aspect important al regatului lui Zogu a fost politica externă, în special relațiile cu Italia fascistă. Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, a început să-și extindă influența în Balcani și să își dorească un control mai mare asupra Albaniei. Zogu, deși inițial a încercat să păstreze o anumită independență față de Italia, a fost constrâns să se apropie de regimul fascist italian, mai ales datorită dependenței economice și financiare de Roma si astfel, Italia a devenit un susținător important al regimului sau, oferindu-i asistență economică și militară. În schimb, Zogu a fost obligat să accepte o influență italiană crescândă în politica externă și în afacerile interne. În anul 1939, acestă relație de subordonare s-a transformat într-o ocupație militară italiană, care a dus la pierderea temporara a independenței Albaniei.
Începand cu anul 1939, Zogu a devenit tot mai dependent de Italia, iar Mussolini a început să plănuiească invadarea Albaniei, pentru a o transforma într-un satelit al regimului fascist italian, asa ca, Italia a lansat o invazie rapidă, iar la 7 aprilie 1939, armata italiană a ocupat Albania.
Deși regatul Albaniei sub Zogu a adus unele progrese în domeniul infrastructurii și a economiei, regimul autoritar al acestuia și dependența crescândă de Italia fascistă au avut consecințe negative pe termen lung. După invadarea Albaniei în 1939, Italia fascistă a stabilit un regim protector asupra țării. În aceeași perioadă, Albania a fost integrată într-un proiect de expansiune italiană, iar în 1940, regimul fascist italian a anunțat o uniune între Albania și Italia, care a însemnat pierderea suveranității naționale. Sub regimul lui Mussolini, Albania a devenit un satelit al Italiei, iar țara a fost supusă unor reforme care au impus sistemul politic și economic italian. În această perioadă, economia albaneză a fost reorganizată pentru a servi interesele Italiei, iar infrastructura a fost dezvoltată cu ajutorul italian.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 
Va semnalam aparitia unei lucrari de exceptie intocmita de istoricul constantean Stoica Lascu, tiparita recent la Editura Cetatea de Scaun din Targoviste.
De origine aromana, cu legaturi afective cu Albania, mare specialist pe problema aromana si pe Balcani, unul dintre putinii balcanologi romani si unul din inca si mai putinii albanologi, autor al mai multor studii si articole despre Albania, istoricul Stoica Lascu ofera un volum esential pentru legaturile albano-romane, pentru intelegerea unui moment fundamental al istoriei moderne a Albaniei, pentru anvergura Romaniei in context balcanic.
Volumul prezinta pozitia principalilor lideri de opinii romani (editoriale, stiri, interviuri, corespondente, reportaje), conturata prin studierea a 25 de ziare si reviste aparute in perioada 1912-1914.
Beneficiind de o tehnica istorica de exceptie, cartea este un model metodologic pentru specia „volum de documente”, aparatul critic fiind absolut IMPRESIONANT, si impunand o reusita de cel mai inalt nivel a istoriografiei romanesti.
Valoarea de exceptie a volumului este data de aparatul critic, care este, de fapt, un studiu monografic istoriografic (de sine stator) de mare valoare pentru albanologia europeana si nord-americana, din perspectiva istorica.
In acelasi timp, una dintre cele mai valoroasa contributii (daca nu „cea mai”) pentru intelegerea Istoriei Albaniei din perspectiva romaneasca, cat si pentru balcanologia romaneasca, in general.
http://www.cetateadescaun.ro/ro/magazin/produs/istorie/independenta-albaniei-Arn-percepE-opiniei-publice-romAcneE-1912-1914
nu pierdeti acest documentar daca stiti italianahttp://www.youtube.com/watch?v=G3o5ztQDEkw&list=HL1334136920&feature=mh_lolz
Multumesc frumos Mariana! Documentar intradevar interesant!
Fain!!:)
Pingback: ALBANIA DUPA INDEPENDENTA,PANA IN AL DOILEA RAZBOI MONDIAL . « CER SI PAMANT ROMANESC
Monarhia albaneza: de la Ahmet Zogu la Leka Zogu. Biografia zbuciumata a unei dinastii controversate
Ahmet Zogu a aparut pe scena politica albaneza in anul 1921, cand, pe 28 decembrie, au avut loc alegerile pentru Adunarea Nationala – Parlamentul albanez. Acesta fost momentul in care s-au format primele partide politice dupa modelul occidental, principalele formatiuni politice ale epocii fiind: Partidul Democratic, Partidul Popular si Partidul Progresist. In noul guvern care a luat nastere, Ahmet Zogu a primit functia de ministru de interne.
Un an mai tarziu, in decembrie 1922, Zogu primeste insarcinarea sa formeze un nou guvern, al carui prim ministru devine, pastrandu-si insa si functia de ministru de interne. In anul urmator au loc masive miscari populare impotriva guvernului Zogu, ceea ce a facut ca in ianuarie1924 acest guvern sa cada si sa se formeze un nou executiv, liberal-democratic, condus de prelatul si scriitorul Fan S. Nolit. Zogu se refugiaza in Iugoslavia. Guvernarea Noli a reusit sa legifereze Legea agrara si a facut unele schimbari democratice in constitutie, pe care nu a mai avut timp sa le aplice. A urmat o perioada tulbure, cand Albania a fost invadata de trupele iugoslave, care au rasturnat guvernul Noli si l-au instalat pe Ahmet Zogu in functia de premier.
La 15 ianuarie 1925, Zogu se declara comandant suprem si formeaza un nou cabinet. La 31 ianuarie, acelasi an, Zogu este ales presedinte al Republicii Albaneze. El a fost primul presedinte al albanezilor. In anul 1926 a fost semnat la Tirana „Pactul de prietenie si siguranta” dintre Albania si Italia, care a constituit un pas decisiv in apropierea dintre cele doua tari. La 1 septembrie 1928, Parlamentul a declarat Albania regat, iar pe Ahmet Zogu, regele albanezilor. A urmat o perioada de reforme facute de energicul rege pentru modernizarea tarii si scoaterea ei din inapoierea feudala in care se afla. In 1938, regele Zogu s-a casatorit cu o reprezentanta a nobilimii maghiare, contesa Geraldina Appony, din casatoria lor rezultand Leka Zogu (n. 1939), mostenitorul tronului Albaniei. Perioada monarhica a Albaniei avea sa se incheie la 7 aprilie 1939, cand trupele italiene au invadat Albania, rezistenta micii armate albaneze a fost infranta, iar regele Ahmet Zogu a fost silit sa ia drumul exilului.
Inceputul unor lungi peregrinari
Tanara familie regala albaneza nu a putut domni mai mult de un an, pentru ca la inceputul lunii aprilie 1939, cand mostenitorul tronului, printul Leka, nu avea decat doua zile de la nastere, a trebuit sa paraseasca teritoriul Albaniei. Motivul se stie: invazia trupelor italiene. Regina Geraldina, familia si apropiatii au trecut frontiera albanezo-greaca si s-au stabilit pentru inceput in orasul Follorina. O zi mai tarziu a sosit si regele. Regele elen, Jorgos, nedorind sa intre in conflict cu Italia fascista, i-a „sugerat” lui Zogu sa-si continue calatoria spre Orient, unde avea prieteni vechi si se va simti in siguranta.
La mijlocul lunii aprilie 1939, Ahmet Zogu, Curtea regala si circa 2000 de apropiati si fideli au parasit teritoriul grec si au ajuns la Istanbul, in Turcia. In intampinarea regelui au iesit atunci mii de persoane, in special albanezi stabiliti in Turcia, care i-au salutat sosirea si si-au exprimat indignarea impotriva invadarii Albaniei de catre fascistii italieni. Desi avea asigurat un sprijin consistent in Turcia, Zogu a decis sa-si continue drumul, deoarece la Istanbul se simtea foarte departe de cancelariile europene, locul in care se hotara politica mondiala. El a fixat ca destinatie Franta, al carei guvern a garantat ca avea sa-l accepte pe teritoriul ei pe monarhul albanez si suita lui. Calatoria a durat cateva luni si, dupa ce a strabatut Bulgaria, Romania, Polonia si Suedia, regele a ajuns in sfarsit la Paris. In timpul acestei calatorii, Zogu s-a oprit la Bucuresti si la Varsovia, unde autoritatile si comunitatile albaneze i-au facut o primire demna de un monarh european.
Ajuns la Paris, regele Albaniei a realizat repede ca situatia de acolo nu avea sa-i usureze exilul, la ora aceea fiind clar ca Germania fascista intentiona sa atace Franta, drept pentru care a hotarat sa se indrepte spre Londra. Ajungand in capitala britanica, el s-a stabilit mai intai, impreuna cu suita regala, intr-un hotel londonez, dupa care s-a mutat intr-un orasel din apropierea Londrei. Ca o curiozitate, regele albanez avea cu sine automobilul Mercedes pe care i-l daruise Hitler in ziua in care se casatorise cu Geraldina. Intr-un gest de curtoazie, Ahmet Zogu a daruit masina Crucii Rosii engleze. Fireste ca nici aici regele albanez nu avea sa stea cu mainile in san: el a protestat pe langa guvernul englez impotriva ocupatiei italiene si i-a cerut acestuia sa recunoasca guvernul albanez din exil. Lucru care s-a dovedit imposibil, dupa ce, „marinimos” cu puterile fasciste, parlamentul britanic recunoscuse anexarea Albaniei de catre Roma.
Sperante naruite: la Tirana se instaureaza puterea comunista
Anul 1945 a adus sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, moment care a insufletit sperantele regelui si ale guvernului sau din exil de a putea sa se intoarca in Albania. Zogu hotaraste sa paraseasca Londra si sa ajunga in Egipt, unde guverna unul dintre bunii lui prieteni, regele Faruk. Ajuns la Alexandria, el este ajutat sa se stabileasca intr-o vila luxoasa. In anii care au urmat, el intreprinde o calatorie in SUA, unde a avut convorbiri la Departamentul de Stat. Autoritatile americane i-au oferit sprijin pentru a debarca in Albania insotit de un grup de fideli, pentru a pregati rasturnarea puterii comuniste de la Tirana. Dar situatia din Albania se degrada zi de zi, persecutiile politice erau abia la inceput si executiile se tineau lant, ceea ce a facut imposibila intoarcerea regelui in patrie. In timpul sederii in Egipt, printul Leka a fost inscris la „Victory College”, pe care l-a si absolvit cu diploma. Dupa lovitura de stat care l-a indepartat pe regele Faruk de la putere, familia regala albaneza a decis sa paraseasca Egiptul.
In 1956, familia Zogu si cei mai apropiati prieteni s-au stabilit la Cannes, in sudul Frantei, dupa care s-au mutat la Paris. Au ramas in capitala Frantei si dupa ce starea sanatatii regelui s-a inrautatit, ceea ce a necesitat internarea lui intr-o clinica pariziana. Ahmet Zogu a inchis ochii pentru totdeauna in ziua de 6 aprilie 1961, la varsta de 65 de ani. Cateva zile mai tarziu, in conformitate cu Statutul Coroanei albaneze din 1928 si in prezenta a sute de albanezi veniti din toate colturile lumii, mostenitorul tronului, Leka Zogu, a depus juramantul de credinta la hotelul Bristol din Paris si a devenit regele Leka I.
Din Franta, in Spania lui Franco si in Africa de Sud. Revenirea in patrie
In acelasi an, noul rege si regina mama parasesc Franta si se stabilesc in Spania, unde la carma statului se afla generalul Franco. Regele Leka si-a continuat studiile la Madrid, la Royal Academy si, mai tarziu, a primit diploma in stiinte politice la Universitatea Sorbona din Paris. In paralel, familia regala s-a intalnit regulat cu fugari sau oponenti ai regimului comunist, afland de la acestia despre atrocitatile comise de regimul comunist albanez. La 10 octombrie 1975, regele Leka s-a casatorit cu printesa Susan, legata prin origine cu familia regala a Marii Britanii.
Anul 1978 gaseste familia regala albaneza in Africa de Sud. Dupa multi ani petrecuti pe pamant african, in anul 1994, dupa prabusirea regimului comunist din Albania, Leka I s-a intors in patria de origine, parasita in urma cu 55 de ani. La fel cum s-a intamplat si in Romania cu Mihai I, sub pretextul ca documentele de calatorie nu erau cele legale, regele albanez a fost obligat sa faca cale intoarsa. Revenit in 1997, in luna aprilie, moment in care Albania se afla afundata in groaznicele evenimente care au spulberat statul si orice autoritate a acestuia, Leka a luat parte, impreuna cu Partidul Legalitatii, la campania electorala si alegerile din acel an, unde a obtinut un rezultat sub asteptari, respectiv 36 % din voturi. In fata acestui fapt, regele Leka a protestat energic, provocand ample miscari de strada si confruntari cu politia. Reactia autoritatilor a fost rapida: impotriva lui s-a declansat o ancheta penala, sub acuzatia de atac armat impotriva institutiilor statului. In urma procesului, regele Leka a fost condamnat in absenta, apoi achitat printr-o amnistie. In ultimii ani, el a vizitat Albania fara a mai pretinde restaurarea monarhiei.