Preistoria Albaniei este o perioadă lungă și complexă care cuprinde etape ale dezvoltării culturale, economice și sociale ale comunităților umane din Paleolitic și până la începuturile Epocii fierului, înainte de formarea structurilor statale ilire.

Cele mai vechi dovezi ale existenței vieții umane pe teritoriul Albaniei datează din Paleoliticul mijlociu, în urmă cu aproximativ 100.000 de ani, așa cum arată descoperirile arheologice facute în peșterile Xara din Konispol și Treni din Prespa, unde au fost descoperite unelte de piatră de tip musterian, asociate omul neandertalian. În Paleoliticul târziu și mezolitic, așezările precum peștera Blazi din Mat și situl de la Konispol atestă continuitatea locuirii și adaptarea locuitorilor la diverse medii naturale. În Neolitic (6500–3000 î.Hr.), începe o transformare profundă a vieții materiale și spirituale, prin trecerea de la economia de vânątor-culegător  la cea productivă, bazată pe agricultură și creșterea animalelor. Culturi neolitice importante sunt cele de la Starčevo și Turda-Vinča în nord (Serbia si Kosovo) și cultura Maliq (Albania) în sud, care prezintă vase de ceramică lucrate printr-o tehnica avansată, unelte din piatră șlefuită și apariția primelor structuri de locuire.

Epoca eneolitică sau a cuprului (3000–2100 î.Hr.) aduce folosirea metalelor, așa cum arată obiectele metalice descoperite pe teritoriul localităților Maliq și Nezir, în timp ce se dezvoltă mai departe stratificarea socială și construirea de așezări fortificate. În epoca bronzului (2100–1100 î.Hr.), se atestă o creștere semnificativă a schimburilor interregionale, în special cu culturile din Marea Egee și Balcanii centrali, precum și ridicarea așezărilor pe înălțimi cu sisteme defensive, cum ar fi Gajtan în Shkodra sau Kalivo în Saranda. În această perioadă apar și necropole tumulare, care indică ritualuri funerare elaborate și o împărțire socială în cadrul comunităților. Epoca timpurie a fierului (1100–750 î.e.n.) marchează accelerarea proceselor de diferențiere socială și consolidarea primelor elemente etnice care mai târziu vor fi identificate ca ilire, așa cum demonstrează continuitatea culturală din zonele Mat, Korçë, dar sí în Dalmația și Kosovo. Cultura materială a acestei perioade include arme din fier, unelte agricole, bijuterii din bronz și ceramică pictată, realizată la roata olarului, ceea ce indică un nivel ridicat de măiestrie artizanală. Potrivit arheologilor albanezi și străini, precum Frano Prendi, Muzafer Korkuti, Karl Patsch și Henrik Reiner, aceste evoluții atestă o continuitate culturală și demografică legată de formarea etnosului ilir, care va juca un rol central în istoria ulterioară a Balcanilor. Surse importante pentru această perioadă sunt lucrările arheologice ale Academiei de Științe a Albaniei, în special publicațiile „Iliria înainte de iliri” (Korkuti, 2000) și „Preistoria Albaniei” (Prendi, 1982), precum și cataloagele arheologice ale muzeelor regionale. Preistoria Albaniei dovedește nu doar autohtonitatea populației locale, ci și rolul său activ în rețeaua culturală și economică a Balcanilor și estului Mediteranei de-a lungul mileniilor anterioare istoriei scrise.

Așa cum am spus mai sus, cele mai vechi urme ale prezenței umane pe teritoriul actual al Albaniei datează din Paleoliticului Mijlociu, mai exact din perioada musteriană, adică între 100.000 și 30.000 de ani î.Hr. Aceste urme sunt reprezentate prin unelte din cremene, bine prelucrate și având forme tipice musteriene, utilizate de omul primitiv pentru diverse activități legate în mod direct de asigurarea hranei zilnice. Printre aceste unelte se numără îndeosebi răzuitoare și altele de acest tip, descoperite în diverse situri preistorice precum cel de la Xarrë în Saranda, cel de la Kryegjatë, în apropierea orașului antic Apollonia (Fier), precum și pe teritoriul sitului de la Gajtan, în zona Shkodrei. Din punct de vedere tipologic și dimensional, aceste unelte prezintă similitudini considerabile cu cele descoperite în depozitele musteriene din regiunile învecinate, precum Grecia de nord, Thesalia și Muntenegru, ceea ce sugerează o arie culturală și tehnologică comună în această fază evolutivă a omului preistoric. Trecerea către epoca neolitică este marcată prin dezvoltarea unui număr semnificativ de așezări permanente, identificate pe întreg teritoriul Albaniei de astăzi, printre care se remarcă cele de la Maliq, Cakran, Vashtemi, Burimas, Podgorie, Barç și Dërsnik în zona Korçei, Kamnik în Kolonjë, Blaz și Nezir în Mat, Cakran în Fier, Burim, Gradec și Cetush în zona Dibrei, Kolsh în Kukës, precum și Rrajcë și Rashtan în zona Librazhd, la care se adaugă o serie de descoperiri izolate în alte regiuni. Dintre toate aceste centre, bazinul Korça este cel mai bine documentat arheologic, datorită condițiilor geoclimatice favorabile care au facilitat continuitatea locuirii în epoca preistorică. Pe fondul unei schimbări climatice semnificative, în care clima rece și umedă a Paleoliticului – fenomen început încă din Mezolitic – a fost înlocuită treptat de una mai blândă, cu trăsături similare celei actuale, astfel că flora și fauna s-au stabilizat, devenind comparabile cu cele din zilele noastre. Epoca bronzului, care în spațiul albanez acoperă mileniul al III-lea și întreg mileniul al II-lea î.e.n., până în jurul secolului al XII-lea î.e.n., este bine reprezentată prin vestigii arheologice provenite din așezările de la Maliq, Tren și Sovjan în bazinul Korça, din aşezarea de la Gajtan lângă Shkodra, din descoperirile din peștera de la Nezir, din așezarea Badhera și din fortificația Kalivos din zona Saranda. Pe lângă acestea, un număr semnificativ de necropole tumulare datând din această epocă au fost identificate în regiunile Mat, Kukës, Barç (Korça), Pazhok (Elbasan), Divjakë (Lushnje), Patos (Fier), Vajzë și Dukat (Vlorë), Piskovë (Përmet), precum și în valea Dropulli și la Bajkaj (Sarandë). Alte descoperiri, inclusiv depozite sau obiecte izolate, au fost identificate de-a lungul malurilor lacurilor Shkodra, Pogradec și Prespa. Toate aceste dovezi susțin ideea unei populări intense și răspândite a teritoriului Albaniei în această epocă, de la zonele joase de câmpie până la regiunile montane interioare, cu oameni care locuiau în principal în așezări deschise. Într-o măsură mai restrânsă, se utilizau și peșterile, iar săpăturile recente din așezarea lacustră de la Sovjan confirmă continuitatea folosirii palafitelor. Spre sfârșitul epocii bronzului apar primele așezări fortificate, delimitate de ziduri din piatră nefasonată sau de palisade din lemn, acestea constituind un precursor al organizării urbane din epoca fierului. Astfel de așezări, precum cetatea de la Gajtan sau fortificația de la Margëlliç (Fier), își au originile în această perioadă și vor deveni caracteristice în epoca următoare. Locuințele acestei perioade erau colibe construite din materiale organice – lemn, trestie și paie – de regulă monocelulare și sub formă de patrulater, deși se utilizau și variante cu bază circulară și structură conică. Pardoselile erau realizate din lut bătătorit, iar pereții erau împletiți din nuiele și tencuiți cu un amestec de lut și paie tocate. În centru se afla, de obicei, o vatrą rotundą, dar au fost identificate și cazuri în care aceasta era amplasată lateral, sub forma unei alveole, element arhitectonic care nu este prezent în locuințele neolitice. Un exemplu deosebit este complexul de locuințe din bronzul târziu descoperit în cetatea Badhera, unde au fost identificate construcții patrulatere și circulare, ridicate pe o fundație de piatră, deasupra căreia se construiau pereții și acoperișurile din materiale ușoare.

După Epoca bronzului, care se încheie în jurul secolului al XII-lea î.Hr., începe Epoca fierului, care marchează și ultima fază a preistoriei în ținuturile albaneze. Această perioadă durează până în secolele VII-VI î.Hr., când încep să apară primele mărturii istorice scrise despre populațiile din această zonă – în special despre iliri – și când epoca istorică începe să prindă contur. După declinul marilor centre ale epocii bronzului, cum ar fi cele ale culturilor Mati și Gajtan, societatea a început să se organizeze în comunități mai mici, independente; acestea aveau o structură tribală și erau concentrate în regiuni muntoase sau pe dealuri protejate. Fierul a devenit principalul material pentru producerea de unelte agricole, arme și obiecte de uz cotidian, aducând o eficiență sporită în muncile agricole și de război, dar totodată au și alimentat luptele dintre triburi. Aceasta este perioada în care au început să se formeze mai clar grupurile etnice care mai târziu aveau să fie cunoscute din surse antice sub numele de iliri. Începe construcția așezărilor fortificate, care serveau drept centre de apărare, reședință și comerț. Săpăturile arheologice au descoperit necropole bogate în morminte care conțineau arme de fier, ornamente de bronz, ceramică pictată și obiecte provenind din Grecia și Italia, acest lucru indicând o rețea dezvoltată de schimburi și influențe culturale. În jurul secolului al VI-lea î.Hr., pentru prima dată, sursele grecești menționează anumite triburi ilire, cum ar fi taulanții, ardienii, dasareții etc. Această perioadă este cunoscută ca începutul „erei istorice”, deoarece acum avem date scrise și nu doar arheologice pentru aceste regiuni. 

Preistoria albaneză se încheie în secolul al VI-lea î.Hr., odată cu prima menționare a triburilor ilire în surse scrise și cu formarea primelor structuri proto-statale.