Conform cercetărilor și viziunii cultivate în cadrul istoriografiei albaneze contemporane, originea poporului albanez este adânc înrădăcinată în vechea civilizație a ilirilor, un conglomerat de triburi indo-europene care au locuit Peninsula Balcanică încă din epoca bronzului și fierului. Această ipoteză, cunoscută în mediul științific drept „Teoria iliră”, reprezintă nu doar o interpretare istorică, ci și un element fundamental al conștiinței naționale albaneze moderne. Istorici și lingviști proeminenți ai Albaniei, precum Eqrem Çabej, Shaban Demiraj, Aleksandër Xhuvani sau Selim Islami, au argumentat de-a lungul decadelor că albanezii sunt urmașii direcți ai acestor populații ilire care au reușit să supraviețuiască marilor procese de romanizare, slavizare și, mai târziu, islamizare, păstrându-și limba, structura socială și o parte esențială din identitatea culturală. În mod particular, limba albaneză (vezi pagina „Limba albaneză”) este considerată de lingviștii albanezi o limbă indo-europeană cu trăsături unice, care nu derivă din niciun alt idiom cunoscut, ci a evoluat independent, fiind singura descendentă supraviețuitoare a unei ramuri vechi a limbilor balcanice – cel mai probabil, a limbii ilire. Deși nu există documente scrise în limba iliră care să permită o comparație completă, susținătorii teoriei ilire indică existența unei continuități teritoriale și culturale, sprijinită de toponimia veche, de supraviețuirea unor termeni prelatini în vocabularul albanez și de aluziile autorilor antici precum Pliniu cel Bătrân, Strabon, Ptolemeu și alții, care descriau triburi precum taulantii, dardanii sau ardianii în regiuni ce corespund geografic cu teritoriile Albaniei de astăzi. Mai mult, savanții albanezi subliniază faptul că în perioada de intensă romanizare a Balcanilor, nordul și centrul Albaniei au manifestat o rezistență remarcabilă la asimilare, fapt reflectat în izvoarele arheologice, dar și în lipsa unei latinizări lingvistice complete, așa cum s-a întâmplat în alte părți ale Imperiului Roman. De asemenea, în Evul Mediu timpuriu, cronicile bizantine menționează prezența unor populații autohtone distincte în munții din vestul Balcanilor, ceea ce este interpretat de către cercetătorii albanezi ca o dovadă a continuității etnice și lingvistice. Un alt argument frecvent adus în sprijinul acestei teorii este faptul că majoritatea populației albaneze a continuat să trăiască în zonele muntoase, greu accesibile, unde influențele străine au fost atenuate, iar structura tribală – bazată pe legea străveche a Kanunului a permis conservarea unei identități colective distincte. În plus, în sursele albaneze de specialitate se insistă asupra faptului că numele „arbëresh/arbënesh” (denumirea folosită de albanezi în Evul Mediu) derivă din rădăcini vechi care reflectă autohtonitatea și legătura cu pământul natal. Deși în mediul academic internațional există și alte ipoteze – precum cea traco-dacă sau cea care presupune o formare etnică mixtă în secolele migrațiilor –, în Albania teoria iliră rămâne dominantă nu doar datorită argumentelor arheologice și lingvistice, ci și prin rolul său în construirea unei identități istorice continue, care leagă poporul albanez de cele mai vechi straturi ale istoriei europene. Această interpretare este transmisă și cultivată în manuale școlare, muzee, instituții academice și în discursul public, ca expresie a unei mândrii naționale profunde și a unei convingeri că albanezii nu sunt doar un popor balcanic, ci una dintre cele mai vechi populații europene care trăiește, de milenii, pe același pământ.

Această perspectivă asupra originii albanezilor este susținută nu doar de tradiția istoriografică autohtonă, ci și de cercetări moderne în domeniul geneticii populațiilor, care au confirmat existența unei continuități genetice semnificative între populațiile preistorice din zona Balcanilor de vest și albanezii contemporani. Studiile ADN-ului mitocondrial și al cromozomului Y indică faptul că o mare parte din fondul genetic al populației albaneze actuale derivă din straturi preindoeuropene și ilire, ceea ce consolidează și mai mult ideea unei prezențe neîntrerupte. De asemenea, antropologia culturală susține că unele dintre obiceiurile, riturile de trecere, structurile de clan și sistemele de organizare socială ale albanezilor păstrează tipare arhaice, similare cu cele descrise în izvoarele antice pentru triburile ilire. Codul Kanun, păstrat oral timp de secole și codificat în forma sa clasică în secolul XIX de către Shtjefën Gjeçovi și apoi de către Lek Dukagjini, este adesea văzut ca o relicvă a unei ordini sociale preromane, bazate pe autonomie comunitară, onoare, reciprocitate și răzbunare de sânge, care poate reflecta concepții ale unei societăți ilire nealterate de influențele imperiale. În același timp, cercetătorii albanezi nu ignoră complexitatea proceselor istorice care au modelat poporul albanez, recunoscând că în lunga lor istorie, albanezii au fost în contact cu civilizațiile greacă, romană, bizantină, slavă, otomană și occidentală, însă insistența pe filonul autohton ilir rămâne o constantă definitorie în afirmarea specificului albanez. Această viziune nu este doar o chestiune de identitate națională, ci și o formă de rezistență simbolică față de narativele dominante din regiune, care au încercat adesea să minimizeze sau să nege vechimea și legitimitatea istorică a poporului albanez. În concluzie, în spațiul albanez contemporan, originea iliră a albanezilor nu este doar o ipoteză academică, ci o matrice culturală, un punct de plecare pentru înțelegerea unui popor care, de-a lungul mileniilor, a reușit să rămână fidel propriei esențe în ciuda tuturor imperiilor care l-au traversat. Această poveste a continuității devine astfel nu doar o afirmație istorică, ci o mărturie vie a dăinuirii, a memoriei și a voinței de a rămâne ceea ce ești, în mijlocul unei istorii adesea zbuciumate și uitătoare.

În contrast cu viziunea istoriografiei albaneze, care subliniază continuitatea iliră și autohtonia milenară a albanezilor în spațiul balcanic vestic, o parte semnificativă a istoriografiei sârbe – în special în perioada modernă și contemporană – a exprimat rezerve față de această teorie și a promovat interpretări alternative, uneori motivate ideologic sau geopolitic. În lucrările unor istorici sârbi din secolele XIX și XX, precum Jovan Cvijić sau Ivo Vukčević, albanezii sunt adesea descriși ca un popor venit relativ târziu în regiunea Kosovo și Metohija (considerată de sârbi ca „leagănul spiritual și istoric al națiunii sârbe”), sugerând o migrație din zonele sudice (Epirus, Tesalia) în timpul dominației otomane. În această narațiune, albanezii ar fi fost favorizați de către autoritățile otomane și s-ar fi așezat în teritoriile de la nord de Shkodra ṣi până Kosovo începând cu secolul XVII, pe fondul depopulării regiunii și al represiunilor asupra populației creștine. Această teorie susține că majoritatea albanezilor musulmani din Kosovo și vestul Macedoniei ar fi provenit din islamizarea unor populații de origine mixtă sau chiar slavă, asimilate treptat în cultura albaneză. Istoricii sârbi invocă adesea și lipsa izvoarelor scrise albaneze în Evul Mediu ca dovadă a absenței unei elite culturale albaneze stabile sau a unei continuități instituționale în regiune. Pe de altă parte, cercetătorii albanezi consideră că această abordare face abstracție de realitățile istorice ale regiunii, ignorând faptul că populațiile albaneze au trăit preponderent în zone montane, unde cultura orală a dominat, iar documentele scrise au fost puține și adesea distruse în timpul ocupațiilor străine. Mai mult, albanezii aduc ca argument existența toponimelor pre-slave și a antroponimiei arhaice albaneze în documente venețiene și bizantine care atestă o prezență autohtonă anterior secolelor migratorii. De asemenea, ei subliniază faptul că multe dintre așezările rurale din Kosovo au denumiri care nu au origine slavă și că dialectul gheg din nordul Albaniei și Kosovo păstrează forme lingvistice arhaice greu de explicat printr-o migrație recentă. În final, disputa asupra originii albanezilor nu este doar o chestiune de date și surse, ci reflectă și tensiuni istorice mai largi legate de revendicări teritoriale, legitimitate politică și memorie colectivă. În timp ce istoriografia albaneză insistă pe ideea unei prezențe multimilenare, cu rădăcini adânci în civilizația iliră, o parte a istoriografiei sârbe interpretează apariția albanezilor în zonele disputate ca un fenomen relativ târziu, asociat cu influențele otomane. Astfel, asistăm la două perspective care nu doar că oferă interpretări diferite ale trecutului, ci construiesc narațiuni identitare opuse, reflectând complexitatea istoriei balcanice și nevoia unui dialog istoric bazat pe cercetare critică, nu pe mituri politizate.