Am ales să scriu acest material dintr-o dublă pasiune personală: sunt paleontolog, vin din Romania si sunt fascinată de figura lui Franz Nopcsa și de legătura sa profundă cu acest spațiu balcanic. Povestea lui – savant, aventurier și aproape rege al unei țări pe care a iubit-o sincer – unește două lumi care mă definesc: paleontologia și interesul pentru identitatea, cultura și istoria Albaniei. Povestea albaneza a lui Nopcsa merită spusă nu doar ca o curiozitate istorică, ci ca o reflecție asupra curajului de a aparține unei lumi care nu te revendică.

Baronul Franz Nopcsa (3 Mai 1877–25 Aprilie 1933) a fost o figură singulară în peisajul intelectual și politic al Europei de început de secol XX. Originar dintr-o familie aristocratică maghiară transilvăneană, Nopcsa, sau Francisc Nopcea, s-a născut la Deva si s-a afirmat încă din tinerete prin contribuțiile sale remarcabile în domeniul paleontologiei, devenind primul cercetător care a studiat dinozaurii pitici din Bazinul Hațegului si fenomenul de „nanism insular”. Cu toate acestea, contribuțiile sale științifice aveau să fie doar o fațetă a unei vieți marcate de excentricitate, pasiune pentru culturile balcanice și implicare directă în frământările geopolitice ale vremii.

Fascinația sa pentru Albania a luat ființă în anul 1903, când, inspirat de o poveste auzită de la sora sa și de un costum popular albanez ajuns în proprietatea familiei, a început să studieze limba și obiceiurile albanezilor, și rapid, această curiozitate avea să se transformr într-o dedicare de lungă durată. Nopcsa a călătorit în mod repetat prin regiunile muntoase izolate din nordul Albaniei, culegând materiale etnografice, fotografice, dialectologice, geografice și geologice (îndeosebi pe paleontologie), într-o perioadă în care studiul științific al regiunii era aproape inexistent (prima hartă geologică a Albaniei îi aparține). Însoțit de catre fidelul său partener și asistent, Bajazid Elmas Doda, un tânăr albanez etnograf si fotograf din zona Dibrei macedonene (pe care îl cunoscuse în anul 1906 la Bucureşti), baronul Nopcsa s-a integrat în viața locală, purtând costum popular tradițional, respectând codul kanunului și fiind acceptat de unele clanuri nord-albaneze ca un fel de lider spiritual și protector străin.

În contextul destrămării Imperiului Otoman și al proclamării independenței Albaniei în anul 1912, ideea de a încorona un prinț străin, acceptabil pentru marile puteri europene și capabil să asigure stabilitatea noului stat, a devenit o prioritate diplomatică, iar Franz Nopcsa a văzut în această situație o oportunitate unică. În anul 1913, și-a depus candidatura pentru tronul Albaniei, motivându-și propunerea printr-un memoriu adresat guvernului austro-ungar, în care susținea că doar cineva care înțelege realitățile locale, codurile tribale și limbajul poporului ar putea guverna eficient o țară atât de complexă și complicată. În acest document, el își exprima convingerea că un conducător lipsit de legături cu teritoriul și cultura albaneză ar eșua inevitabil. Argumentele sale erau, într-o anumită măsură solide, fiindca Nopcsa fusese martor direct al vieții sociale din nordul Albaniei, ii cunoscuse pe liderii de clanuri și acumulase o cunoaștere profundă a configurației etnice, religioase și politice a regiunii. În mod paradoxal, tocmai această familiaritate cu realitățile albaneze, alături de excentricitățile sale personale, au determinat respingerea candidaturii sale. Spre deosebire de el, Wilhelm de Wied (fratele reginei Elisabeta a României), un prinț german lipsit de orice experiență balcanică, dar garantat de marile puteri, a fost preferat pentru scurtul și lipsitul de succes experiment monarhic albanez din anul 1914.

Refuzul de a-i încredința coroana l-a afectat profund pe Nopcsa, dar nu i-a stins interesul pentru Albania. În timpul Primului Război Mondial, a activat ca spion și consilier pentru armata austro-ungară, furnizând informații despre Balcani și despre rețelele de influență tribală din Albania și Kosovo. După război, odată cu destrămarea Austro-Ungariei și confiscarea unei părți considerabile din averea sa nobiliară, baronul s-a retras din viața publică. Problemele de natură emoțională, eșecurile personale și marginalizarea socială au contribuit la degradarea sa lentă. În anul 1933, Franz Nopcsa și-a ucis partenerul în somn, după care s-a sinucis, lăsând în urmă o scrisoare în care își justifica gestul prin pierderea mijloacelor de trai și a motivației de a continua să trăiască într-o lume pe care nu o mai înțelegea.

Imaginea lui Franz Nopcsa în Albania este una complexă, aproape legendară, împletită între fascinația unui aristocrat central-european pentru lumea balcanică și propria-i căutare de sens într-o epocă în care granițele și identitățile erau în permanentă transformare. Nopcsa, baronul transilvănean, savant paleontolog și aventurier romantic, a pășit în Albania nu ca un simplu observator, ci ca un om care voia să devină parte a acelui tărâm încărcat de mister, rezistență și poezie dură. El s-a apropiat de Albania cu ochii unui îndrăgostit de natură, dar și cu mintea unui om de știință care căuta ordine în haos. A fost fascinat de triburile muntoase din nordul acestei țări, de codurile lor nescrise de onoare, de izolarea lor semeață și de curajul cu care își apărau libertatea. L-a uimit reziliența acelor oameni, dar și frumusețea peisajului dur și neatins, care contrasta puternic cu lumea ordonată a Europei centrale. Însă Nopcsa nu a fost doar un străin care a admirat de la distanță: el a învățat limba, a purtat straiele albanezilor, s-a înrudit cu ei prin prietenie și loialitate, iar într-un gest care spune multe despre ambiția și idealismul său, s-a oferit chiar să devină rege al Albaniei după căderea Imperiului Otoman.

Imaginea sa în Albania rămâne aceea a unui om cu două fețe: pe de o parte, un nobil habsburgic pasionat de știință, istorie și politică; pe de altă parte, un personaj oarecum tragic, obsedat de un ideal al unității și independenței albaneze, într-un context în care marile puteri internaționale aveau alte planuri. Localnicii îl priveau cu un amestec de respect și uimire – străinul care le înțelegea obiceiurile mai bine decât unii dintre ei, care le apăra cauza și care le trăia viața cu o pasiune autentică. Totodată, rămânea un om al epocii sale, prins între imperialism și naționalism, între știință și romantism, între loialitate și nebunie.

Moștenirea albaneză a lui Franz Nopcsa este greu de încadrat într-un singur domeniu: a fost un savant recunoscut în paleontologie, un lingvist autodidact, un etnograf de teren și, pentru o clipă, un actor în marile jocuri geopolitice ale epocii. În Albania, este astăzi perceput ca un personaj aproape mitologic – străinul care a iubit această țară cu o pasiune nebunească, care i-a înțeles complexitatea, dar care a fost exclus tocmai din cauza profunzimii sale. Episodul candidaturii sale la tronul Albaniei rămâne o mărturie elocventă a modului în care viziunea personală și voința istoriei rareori coincid. Nopcsa a fost un rege fără coroană, un nobil dezmoștenit de epocă, dar reabilitat simbolic de posteritate, mai ales prin lucrările sale științifice și prin povestea unei vieți trăite în marginea dintre cultură, politică și pasiune personală.