Sunt întrebată des cum e viața în Albania. Nu cea de vacanță, nu cea filtrată prin fotografii cu ape turcoaz și apusuri perfecte, ci viața de zi cu zi. Viața aceea care începe dimineața devreme, cu o cafea băută în grabă sau, dimpotrivă, prelungită fără vină, și continuă cu ore de muncă, conversații, drumuri, mici frustrări și bucurii neașteptate.

Adevărul e că Albania nu se lasă înțeleasă ușor. Nu e o țară care să ți se dezvăluie complet la prima întâlnire, ci te primește, dar te și testează. Iar dacă alegi să rămâi, începe un proces lent, uneori contradictoriu, de apropiere 😁.

Pentru mine, totul a căpătat un sens diferit în momentul în care nu am mai fost doar un observator. Nu mai eram „în trecere”. Eram acolo, zi de zi, cu responsabilități reale, cu un rol clar, acela de cadru universitar la Facultatea de Geologie. Printre alte responsabilitati, poate cu mult mai importante. Din acel punct, relația mea cu Albania s-a schimbat profund.

Nu mai priveam lucrurile din exterior. Le trăiam. Diminețile nu mai erau doar despre descoperire, ci despre rutină. Despre drumul spre facultate, despre studenți, despre cursuri, despre încercarea de a construi punți, nu doar între concepte geologice, ci între mentalități, între moduri diferite de a vedea lumea. Într-un fel, geologia însăși a devenit o metaforă a experienței mele: straturi peste straturi, unele vizibile, altele ascunse, care trebuie înțelese în profunzime pentru a avea sens. Cam așa este Albania 😉.

Studenții m-au învățat poate cel mai mult. Nu doar despre Albania, ci despre răbdare, despre adaptare, despre cum respectul nu vine din titlu, ci din felul în care te apropii de oameni. În fața lor, nu eram doar „profa de paleo” sau „zysha” (se citește „ziusha” cum îmi spun ei. Eram și eu, la rândul meu, într-un proces de învățare.

Și apoi, dincolo de mediul academic, era viața. Viața aceea care se întâmplă pe stradă, în cafenele, în conversații aparent banale care capătă, uneori, o intensitate neașteptată. Albania are o energie aparte, directă, uneori abruptă, dar extrem de autentică. Și drept să spun, oamenii nu sunt întotdeauna „comozi”, dar sunt reali, însă, în timp, începi să apreciezi asta.

Există o căldură care nu se explică ușo, un fel de apropiere care nu ține de reguli sociale rigide, ci de instinct. De aceea, poate, un simplu „faleminderit” (mulțumesc) spus cu sinceritate poate deschide mai multe uși decât o politețe formală impecabilă.

Dar ar fi nedrept să spun că totul e ușor. Există și momentele acelea în care diferențele culturale nu mai sunt interesante, ci obositoare. Când lucrurile nu funcționează „ca acasă”. Când oamenii, realitatea sau birocrația devin un test de răbdare. Când simți că nu aparții complet nici aici, dar nici acolo de unde ai plecat. E un spațiu intermediar. Un loc în care identitatea ta se negociază constant.

Și totuși, tocmai acolo se întâmplă transformarea. În timp, începi să nu mai traduci totul, nici limbajul, nici gesturile, nici reacțiile. Începi să simți. Să reacționezi direct. Să râzi la o glumă în albaneză fără să o treci prin filtrul altei limbi. Să te enervezi spontan. Că un albanez adevărat 😁. Să spui „hajde” fără să-ți dai seama. Iar atunci înțelegi că nu mai e vorba doar despre adaptare. E vorba despre integrare.

Adaptarea vine, inevitabil, dar nu întotdeauna elegant 😉. Vine cu mici șocuri culturale și cu momente ușor absurde, pe care ajungi, în timp, să le povestești râzând. Înveți că o cafea nu e niciodată „doar o cafea”, ci un adevărat ritual. Poate dura zece minute sau o oră, fără grabă și fără vină, pentru că aici timpul nu se măsoară doar în productivitate, ci și în prezență. Îți propui să bei rapid un espresso și să pleci, dar rămâi. Pentru că mai vine cineva. Pentru că discuția continuă. Pentru că „edhe një kafe” (încă o cafea) apare firesc. Și, fără să-ți dai seama, programul tău „eficient” începe să se topească în ceva mai uman.

La început te enervează. Apoi te amuză. Iar într-un final… te prinde. Înveți să accepți întârzierile ca pe o variabilă constantă. Înveți că planurile sunt orientative. Înveți să râzi când lucrurile nu ies „ca la carte”. Și, mai ales, înveți că viața nu trebuie trăită perfect ca să fie frumoasă. Există o bucurie aproape încăpățânată de a trăi, indiferent cât de grea e ziua. O vezi în felul în care oamenii stau la povești. În felul în care își fac timp. În felul în care râd tare, fără să-și ceară scuze.

Și, încet, fără să-ți propui, începi și tu să trăiești la fel. Mai puțin rigid. Mai puțin grăbit. Mai prezent. Poate că asta e una dintre cele mai mari lecții pe care ți le dă Albania: că viața nu e doar despre a o organiza, ci despre a o trăi. Cu imperfecțiuni, cu întârzieri, cu cafea prelungită și cu râsul acela care apare exact când nu te aștepți. Și, într-un mod paradoxal, tocmai acolo, în aparentul haos, începi să simți că lucrurile au, în sfârșit, sens.

Viața în Albania, trăită full-time, nu este un vis exotic. Este reală, uneori haotică, alteori surprinzător de caldă. Nu este pentru oricine. Dar pentru cei care aleg să rămână, devine, în timp, ceva greu de explicat. Pentru că Albania nu rămâne doar un loc în care trăiești, ci devine, încet, un loc care trăiește în tine.

Și, să nu uit, vreau să le mulțumesc din suflet celor care au fost alături de mine în toți acești ani, pentru răbdare, prietenie, sprijin și momentele care au făcut ca această viață să fie nu doar suportabilă, ci frumoasă și plină de sens. Fără voi, fiecare zi ar fi fost doar o rutină, iar acum este o colecție de clipe care mi-au adus bucurie, sprijin și sentimentul că, de fapt, am o a doua casă adevărată aici.