Casa lui Enver Hoxha este poate cea mai importantă atracție turistică din Tirana, unde grupurile de vizitatori străini se opresc pentru a vedea cu ochii lor unde a trăit „Creatorul” primului stat ateu din lume, dar mai ales, pentru a asculta explicațiile ghidului, familiarizat intr-un fel cu misterele cenușiei Tirane de altadată. În drumul meu spre Universitatea Politehnică, un alt obiectiv pe harta turistică a orașului, deoarece în anii ’40, această instituție a funcționat ca și „Casa del fascio”, sau pe românește, „Casa fascismului”, întalnesc foarte des astfel de grupuri, așa că, într-o bună zi îmi spun că ar fi o experiența interesantă să mă lipesc puțin de multimea vorbitoare a unei limbi foarte familiară mie.

Și așa am început să ascult povestea ghidului între două vărste despre comunismul din Albania, care vorbea ca și cum ar fi fost acolo, în carne și oase, când Enver Hoxha ridica buncărele ca ciupercile după ploaie și-și conducea poporul cu o mâna de fier, sub ochii și urechile înfricoșătoarei „Sigurimi” (Securitatea albaneză). Zâmbeam săgalnic — omul nu prinsese nicio zi de comunism, nici măcar de la distanță, iar Albania era un soi de muzeu exotic în care dictatura suna aproape… pitoresc. După cum spunea unul dintre bătranii mei fosti colegi: „Nu ești albanez dacă nu ai pus măcar o dată gura pe raki”  Și da, era ca și cum ai explica gustul rachiului fără să fi băut vreodată măcar o picătură, aşa că, am chicotit în sinea mea: „într-o țară plină de rani adânci, ne povestea un ghid fără cicatrici”. Același fost batran coleg, pe nume Ç, cel cu rachiul (dar si o adevărata enciclopedie albaneză ambulantă), fusese în tinerețe și ghid turistic pentru puținele grupuri de străini care vizitau Albania în timpul regimului comunist. Probabil că avea si alte legaturi cu regimul din acea vreme 🕵️‍♂️, însă erau timpuri grele, când fiecare trăia cum putea. Mi-a povestit lucruri interesante, așa ca nu mi-a fost greu sa îmi conturez în minte realitatea de atunci.

În anii ’70 și ’80, Albania comunistă era o lume stranie și închisă, o cetate de piatră în mijlocul Europei, păzită de soldați înarmați și supravegheată de privirile nevăzute ale „Sigurimi”, echivalentul Securității din România. Rar, foarte rar, grupuri de turiști străini își făceau drum prin această țarä, în excursii organizate cu grijă de statul albanez. Iar ghizii — acei intermediari între două lumi — aveau sarcina grea de a arăta ceea ce era permis și de a ascunde tot ce trebuia să rămână nevăzut. Citisem pe undeva că turiștii erau întâmpinați la punctele de trecere a frontierei de frizeri și croitori, care le refuzau intrarea celor care purtau ceea ce regimul considera „înfățișări străine”. Părul lung sau îmbrăcămintea nepotrivită nu erau permise.

Turiștii erau intampinați încă de la sosire: ghizi de obicei tineri, îmbrăcați impecabil, cu costume gri sau bleumarin, zâmbind profesional, dar niciodată cu adevărat relaxat. Fiecare cuvânt era ales cu grijă. „Bine ați venit în prima țară ateistă din lume!” începeau adesea, o frază repetată ca o mantră deoarece era mândria regimului, o mostră de modernitate interpretată după chipul lui Enver Hoxha.

Tururile începeau de regulă în Tirana, cu piețele largi și clădirile joase, de obicei gri sau albe. În fața Palatului Culturii, ghidul explica: „Această clădire a fost construită de popor, pentru popor!” Turiștii primeau pliante  care povesteau despre mari realizări — electrificarea satelor, colectivizarea agriculturii, eliminarea analfabetismului. Cuvintele interzise — sărăcie, represiune, frică — pluteau în aer, dar nu erau niciodată rostite.

Plimbările prin Tirana păreau trase la indigo: Piața Skanderbeg — „unde poporul nostru își arată mândria revoluționară!”, Palatul Culturii — „darul muncii colective!”, Librăria Statului — „plină de opere marxist-leniniste, o comoară a înțelepciunii proletare!” De fiecare dată, ghidul spunea aceste fraze cu un ton cald și învățat, ca un preot al unei religii pe care nici el nu o mai credea.

În drumul lor spre Berat sau Gjirokastra, ghidul povestea cu mândrie despre rezistența albanezilor în fața romanilor, otomanilor, italienilor, germanilor… și, fără a o spune direct, în fața întregului Occident capitalist. Se opreau la fabrici-model, unde muncitorii surâdeau regizat în fața camerelor foto ale turiștilor. Se vizitau cooperative agricole, unde femeile lucrau în lanuri fără urmă de nemulțumire. „La noi, femeia este egală cu bărbatul!” proclama ghidul, în timp ce ochii turiștilor căutau, instinctiv, paradoxul din această imagine perfectă.

În Gjirokastra, orașul de piatră și al lui Ismail Kadare, ghidul se oprea în fața casei memoriale a lui Enver Hoxha. „Aici s-a născut conducătorul nostru iubit,” spunea cu o căldură forțată. Unii turiști făceau fotografii cu râvnă academică, alții schimbau priviri jenate — nu pentru că nu știau cum să reacționeze, ci pentru că simțeau aerul greu al locului, ca un amestec de praf de piatra, zăpușeala și teamă.

În timpul meselor organizate la restaurante de stat, între meniuri sărăcacioase și pahare cu vin local, ghizii își continuau misiunea: „Aici nu există șomaj, nu există săraci, nu există exploatare!” Dacă vreun turist întreba de ce drumurile sunt pline de gropi sau de ce magazinele sunt aproape goale, răspunsurile veneau politicoase, dar ferme: „Suntem independenți, nu cerșim ajutor de la imperialiști.”

Seara, înainte de culcare, turiștii își șopteau impresiile în camerele de hotel supravegheate: o țară ciudată, ca un decor de teatru, unde actorii zâmbeau fără să li se citească sufletul. Iar ghidul, tânăr și obosit, se întorcea în odaia lui mică, notând în jurnalul interior al fricii dacă cineva pusese întrebări prea incomode. Știa că și el era supravegheat.

A doua zi, turul continua, iar povestea despre Albania comunistă, mica țară eroică, era spusă din nou, cu aceeași voce sigură, acoperind fisurile cu stratul gros al propagandei.

Albania comunistă, prezentată străinilor, era o frumoasă poveste spusă cu voce stinsă, în care realitatea stătea pitită după perdele de propagandă și cortine de tăcere. Un decor de carton pictat cu grijă, unde soarele strălucea doar cât să nu se vadă întunericul din spate.