În anul 1908, într-o seară friguroasă de octombrie, în orașul Gjirokastër din Albania, se năștea un copil care avea să schimbe destinul unei națiuni. Numele lui era Enver Hoxha, fiul unui negustor modest ṣi nimeni nu bănuia atunci că acest copil tăcut, cu privirea adâncă, va deveni peste ani conducătorul absolut al unei țări izolate, bântuită de frică și propagandă.
Enver a fost un student inteligent. A studiat în Franța și a lucrat ca si atașat al consulatului albanez de la Bruxelles, Belgia, unde a intrat în contact cu ideile marxiste care aveau să-i marcheze întreaga viață. Revenit în Albania, într-o lume frământată de război și instabilitate, a văzut în comunism nu doar o ideologie, ci o armă pentru putere. Așa a început ascensiunea lui.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Hoxha a devenit lider al rezistenței comuniste, iar din anul 1944 începe sa-ṣi consolideze rapid controlul asupra țării, cu o promisiune: egalitate, modernizare, o nouă lume. Dar curând, promisiunile au fost înlocuite cu epurări politice, lagăre de muncă și teroare.
Cu o mână de fier, Enver a condus Albania timp de peste patru decenii. A întrerupt relațiile cu Iugoslavia, apoi cu Uniunea Sovietică, și în cele din urmă chiar și cu China. Albania a devenit o fortăreață izolată, închisă față de lume, cu mii de buncăre presărate în peisaj, simboluri ale fricii lui Hoxha pentru o invazie straina care n-a venit niciodată.
Oamenii trăiau în întuneric, la propriu și la figurat. Religia a fost interzisă, vocile critice au fost reduse la tăcere, iar imaginea lui Hoxha veghea peste tot – pe pereți, în manuale, în cântece. A devenit un zeu de carton într-un stat de fier.
Când Enver Hoxha a murit, în 1985, Albania a rămas o națiune înghețată în timp. Moștenirea sa era una a fricii, a sărăciei și a izolării. Dar și o lecție amară despre cum un om, cu idei mari și o inimă închisă, poate închide o întreagă țară între ziduri invizibile.
Astăzi, umbrele trecutului mai bântuie uneori străzile Tiranei, dar Albania privește spre viitor, în timp ce ecoul pașilor lui Enver Hoxha se pierde, încet, în paginile istoriei.
Puteți citi mai jos despre câteva din momentele „cheie” ale politicii lui Enver Hoxha.
Relatiile Albaniei cu Iugoslavia (1944-1948).
Enver Hoxha si Josip Tito
La început, Hoxha a avut o relație strânsă cu Iugoslavia lui Tito, întrucât Partidul Comunist Albanez a fost sprijinit inițial de către Partidul Comunist Iugoslav. Existau chiar planuri de federalizare, prin care Albania ar fi devenit o republică iugoslavă, însă Hoxha a rupt relațiile bilaterale în anul 1948, urmând exemplul lui Stalin în conflictul cu Tito. De atunci, Albania a adoptat o poziție anti-iugoslavă fermă.
Relatiile Albaniei cu Uniunea Sovietică (1948-1961).
După ruperea relațiilor diplomatice cu Tito, Albania s-a apropiat de URSS și a devenit unul dintre cele mai fidele state-satelit ale Moscovei, URSS-ul oferindu-i Albaniei sprijin economic și militar semnificativ, inclusiv baze navale. Însă, relațiile s-au deteriorat rapid după moartea lui Stalin, când Hoxha a refuzat deschiderea promovată de Hrușciov (desatellitizarea și „coexistența pașnică” cu Occidentul). Drept pentru care, în anul 1961, relațiile diplomatice au fost complet întrerupte, iar Albania a ieșit practic din blocul sovietic.
Nikita Hrusciov si Enver Hoxha
Relațiile diplomatice ale Albaniei cu China comunistă (1944–1985).
Relațiile dintre cele două țări au fost extrem de importante în perioadă cruciala a Războiului Rece, mai ales după ruptura Albaniei cu Uniunea Sovietică despre care am vorbit mai sus.
După moartea lui Stalin în anul 1953 și începutul destalinizării sub Nikita Hrușciov, Enver Hoxha s-a distanțat tot mai mult de Moscova, pentru ca în anul 1961, Albania să rupă oficial relațiile cu URSS, acuzându-i pe liderii sovietici de trădare a principiilor marxist-leniniste. În această perioadă, Albania a căutat un nou aliat ideologic și economic – și l-a și găsit: Republica Populară Chineză condusă de Mao Zedong.
La începutul anilor ’60, China și Albania au dezvoltat o relație foarte strânsă, bazată pe opoziția comună față de „revizionismul sovietic”, iar China îi ofera Albaniei sprijin economic masiv – ajutoare financiare, echipamente industriale, tehnologie și alimente. Așa că, Albania a devenit, practic, singurul aliat european al Chinei în timpul izolării acesteia pe scena internațională.
Totuṣi, Enver Hoxha, deja specialist în ruperea relațiilor diplomatice cu statele aliate, decide că prietenia albanezo-chineză ar trebui să ia sfârșit, lucru care se întâmplă spre finele anilor ’70.
Cauza principală a acestei rupturi se pare că a fost deschiderea Chinei către Occident, mai ales după vizita lui Richard Nixon la Beijing în anul 1972. Hoxha a considerat această schimbare ca fiind o nouă trădare a principiilor marxist-leniniste, așa că își manifestă deschis dorința de a rupe relațiile cu această țară, drept pentru care, în anul1978, China a întrerupt sprijinul economic pentru Albania, marcând sfârșitul alianței.
Mao Zedong si Enver Hoxha
După ruptura cu China, Albania a devenit complet izolată pe plan internațional, autarhică și din ce în ce mai represivă pe plan intern, iar Hoxha a continuat o politică de izolaționism extrem, criticând toate puterile majore – China, URSS și chiar SUA.
Enver Hoxha se remarcă drept instauratorul unuia dintre celor mai dure regimuri comuniste din Europa. Poliția secretă (Sigurimi, echivalentul „Securității” din România) era extrem de activă, iar orice formă de opoziție era reprimată brutal, mii de oameni au fost arestați sau executați în simulacre de procese.
În anul 1967, Albania a fost declarată oficial primul „Stat ateu” din lume. Toate lăcașurile de cult au fost închise sau distruse, iar practicarea religiei a fost strict interzisă.
Este cuprins de o frica patologica de dimensiuni paranoice privind o posibilă invazie străină, așa că a ordonat construirea a peste 170.000 de buncăre din beton pe întreg teritoriul Albaniei – multe dintre ele există și azi.
Enver Hoxha se stinge din viata în anul 1985, iar Albania a început un proces lent de deschidere față de lume abia după 1990. Imaginea lui Enver Hoxha este incă foarte controversată: unii îl văd ca pe un luptător pentru independență și suveranitate, dar majoritatea îl consideră responsabil pentru sărăcia extremă, izolarea și teroarea din Albania comunistă.
Regimul a rupt relațiile succesiv cu Iugoslavia, Uniunea Sovietică și China, rămânând complet izolat pe scena internaționala, drept pentru care Albania a fost deseori numită „Coreea de Nord a Europei”. Călătoriile în străinătate erau interzise, iar contactele cu străinii erau strict supravegheate. Izolarea Albaniei în timpul dictaturii lui Enver Hoxha (1944–1985) a avut consecințe profunde și de durată asupra țării, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. Iată principalele efecte negative ale acestei politici:
Albania a rămas una dintre cele mai sărace și subdezvoltate țări din Europa, deoarece Hoxha a impus o economie autarhică, adică autosuficientă, refuzând ajutoarele externe și investițiile străine. Industria și agricultura erau învechite, iar lipsa relațiilor de comerț extern a dus la penurie de bunuri de bază, drept pentru care, raționalizarea alimentelor și a produselor de uz casnic era comună.
Enver Hoxha a instaurat un regim totalitar, cu un control total asupra vieții cetățenilor. Opoziția era practic inexistentă, iar Partidul Muncii era singura forță politică. Mii de oameni au fost arestați sau executați sub acuzații de „trădare” sau „spionaj”, iar Securitatea statului (Sigurimi) controla fiecare aspect al vieții publice și private. Cam toată lumea spiona pe toată lumea și puteai fi spionat oricând şi oriunde.
Hoxha trăia cu frica unei invazii străine, așa că a ordonat construirea a peste 170.000 de buncăre, vizibile și azi, si astfel ca, resurse economice uriașe au fost irosite pentru această „apărare” inutilă.
Populația era supusă unei propagande intense: cultul personalității lui Hoxha era omniprezent, religia a fost interzisă în anul 1967, iar Albania s-a autoproclamat primul stat ateu din lume. Sistemul educațional era centrat pe doctrina marxist-leninistă.
În momentul căderii comunismului (1990), Albania era cu decenii în urmă față de celelalte țări europene în ceea ce privește infrastructura, tehnologia și standardele de viață.
Sa vizitati neaparat:
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 