După anul 1990, Albania a traversat o perioadă de transformări profunde, iar în urma prăbușirii regimului comunist, mulți dintre albanezi au simțit nevoia de a căuta o viață mai bună in afara tarii. Imigrarea albanezilor a fost un fenomen social complex și dramatic, însoțit de speranțe și dezamăgiri, ce a marcat profund atât istoria țării cât și a celor care au fost nevoiți să plece dintr-o patrie aflată în ruine. După decenii de izolare și represalii sub regimul lui Enver Hoxha, care a lăsat Albania la coada Europei, datorită unui regim autoritar, aproape feudal, ṣi cu o ideologie comunistă extremă, începutul anilor 1990 a adus cu sine destrămarea acestui sistem opresiv. Deși libertatea politică a fost un vis în toată perioada comunistă, anul 1990 a deschis porțile unei noi realități, când mulți albanezi au văzut în emigrare soluția pentru o viață mai bună.

În martie 1991, primul val de emigranți albanezi s-a îndreptat spre Italia, folosind în special vechi vase de pescuit sau ambarcațiuni improvizate. Acești oameni au trăit experiențe traumatizante, multe dintre ambarcațiuni fiind supraîncărcate, iar pericolele pe mare erau majore. Multe dintre aceste bărci s-au răsturnat, mulți oameni au pierit, dar chiar și așa, dorința de a pleca dintr-o țară aflată în criză a fost mai puternică decât teama de pericolele din acest tip de călătorie.

Nava „Vlora” – Simbolul exodului albanez
Nava Vlora, o navă de transport maritim de marfă, a intrat în istorie în mod dramatic la 8 august 1991 – imediat după căderea regimului comunist.
În acea zi, aproximativ 20.000 de albanezi disperați au urcat la bordul navei Vlora în portul Durrës, sperând să ajungă în Italia. Nava, proiectată să transporte mărfuri, nu era echipată pentru pasageri, asa că lucrurile au luat o întorsătură haotică – oameni cățărați pe catarge, pe acoperișurile dependențelor aflate în interiorul navei, copii, bătrâni, femei, toți încercând să fugă de mizeria post-comunistă.
Când Vlora a ajuns în portul Bari, Italia, autoritățile au fost șocate de amploarea situației și mii de oameni au fost adăpostiți provizoriu într-un stadion. După câteva zile de incertitudine și proteste, majoritatea au fost repatriați în Albania. Nava Vlora a devenit un simbol al disperării și speranței, o punte improvizată între dictatură și libertate. Evenimentul reflectă trauma lăsată de decenii de izolare totală, în care oamenii nu aveau voie nici să părăsească țara, nici să viseze.

În perioada anilor 1990-1992, numărul albanezilor care plecau din țară a crescut exponențial. Aceștia erau în căutarea unui viitor mai sigur și prosper în statele vecine sau în alte țări din Uniunea Europeană. Italia, Grecia și, mai târziu, țările din vestul Europei, au devenit destinații populare, iar emigranții albanezi au ajuns să formeze comunități mari în aceste locuri. În Italia, în special, au existat perioade în care albanezii erau considerați „străini invazivi”, fiind văzuți de mulți ca o problemă socială și economică. Ne sună familiar. Munca lor, de multe ori în sectorul construcțiilor, al agriculturii sau al serviciilor de jos, era plătită prost, iar condițiile de trai erau adesea precare, asta ca să nu spunem că erau foarte rele. Cu toate acestea, majoritatea albanezilor care alegeau calea exilului, considerau că orice sacrificiu era mai bine decât să trăiască în sărăcia extremă și lipsa de perspectivă din Albania post-comunistă.

Pentru a vă imagina puțin situația albanezilor imediat dupa căderea dictaturii, la începutul anilor ’90, dar mai ales „Exodul albanez”, vă recomand filmul italian „Lamerica”, un film la care un ochi plânge, iar celălalt râde. Michele Placido, interpretul faimosului comisar Corrado Cattani din și mai faimosul serial „Caracatița”, are și el un rol. Îl puteti viziona aici https://archive.org/details/LamericaZO.

https://youtu.be/aw0yENcpc2Y

În timp, emigranții albanezi au reușit să se stabilească în noile lor țări adoptive, dar drumul nu a fost lipsit de dificultăți. Integrându-se în comunitățile italiene, grecești și în alte colțuri ale Europei, mulți dintre ei au fost nevoiți să înfrunte discriminare, bariere lingvistice și lipsa de resurse materiale. Totodată, unii dintre acești emigranți s-au reîntors în Albania în perioada anilor ’90 și 2000, dar nu mai aveau aceleași rădăcini în țara lor natală, ṣi dorința de a rămâne în străinătate pentru a-și construi o viață mai bună a fost mai puternică. Fenomenul emigrației albaneze de tip „exod” nu a fost doar un fenomen economic, ci și unul cultural. Multe dintre familiile albaneze au trimis bani acasă, devenind surse majore de susținere economică pentru rudele rămase în Albania. Această migrație a creat o legătură strânsă între diaspora albaneză și patria sa, iar migranții au devenit o forță economică și socială importantă, chiar dacă adesea erau priviți cu suspiciune sau ostilitate în țările gazdă.

Incidentele sau „revolta populară” din anul 1997  au reprezentat un moment de cotitură în istoria post-comunistă a țării, fiind o perioadă marcată de criză economică, instabilitate politică și un declin al încrederii în autoritățile statului. Aceste evenimente au fost provocate de o serie de factori interconectați, care au dus la colapsul ordinii sociale și la proteste masive ce au degenerat în violență.

După căderea regimului comunist în anul 1991, Albania a trecut printr-o perioadă de tranziție dificilă către un sistem economic de piață și democratic. În anii care au urmat, statul albanez s-a confruntat cu o instabilitate economică majoră, cu o inflație galopantă, șomaj crescut și o criză a sistemului bancar.

În anii ’90, în Albania au început să apară schemele de tip piramidal, care promiteau randamente financiare extraordinare. Acestea au fost susținute de mai multe instituții financiare private, care au înșelat mulți cetățeni, promițându-le câștiguri uriașe în schimbul unor investiții minore. Deși autoritățile au ignorat în mod repetat riscurile acestor scheme, în 1996 și începutul anului 1997, aceste „bănci” piramidale au început să se prăbușească, lăsând  mii de albanezi fără economiile lor de-o viaŧā. Multe familii și-au pierdut întreaga avere, iar încrederea în guvern și în instituțiile financiare s-a prăbușit complet. Căderea acestor scheme financiare a avut un impact devastator asupra economiei și asupra psihicului colectiv al populației. Mii de albanezi, care își pierduseră economiile în aceste scheme, au simțit că au fost trădați de statul lor, iar acest lucru a generat un val de furie și frustrare. Pe fondul acestei atmosfere, revoltele au început să se răspândească rapid în toată țara. La început, protestele au fost relativ pașnice, dar pe măsură ce situația a evoluat, conflictele au devenit tot mai violente. În luna februarie a anului 1997, în orașele din sudul Albaniei, în special în zonele rurale și în orașele portuare, manifestările au degenerat într-o adevărată revoltă, unde protestatarii, furioși din cauza pierderii economiilor personale, au atacat clădiri guvernamentale, au distrus sedii ale băncilor și au dat foc instituțiilor statului.

În martie 1997, situația a escaladat rapid. Revoltele s-au transformat într-un conflict armat în care autoritățile albaneze au pierdut controlul asupra multor zone ale țării. În sudul și sud-estul Albaniei, grupuri de bandiți dar și grupuri de cetățeni înfuriați au preluat controlul asupra orașelor, iar armele au ajuns pe mâna oricui, datorită faptului că depozitele de armament din țară au fost sparte și jefuite de către protestatari, acestia servindu-se în voie. Guvernul condus de președintele Sali Berisha a fost incapabil să restabilească ordinea, iar violențele au dus la pierderea multor vieți omenești. Multe localități au fost devastate, iar oamenii au început să migreze în masă din zonele cele mai afectate, în special către capitala Tirana.

În fața situației tot mai disperate, guvernul albanez a solicitat ajutor internațional, iar organizațiile din afară, inclusiv Uniunea Europeană și Statele Unite, au început să intervină pentru a preveni o și mai mare destabilizare în regiune. În luna aprilie a anului 1997, guvernul albanez a fost nevoit să se retragă, iar Sali Berisha a pierdut sprijinul politic și social.

După prăbușirea guvernului, autoritățile au convocat alegeri generale anticipate, iar în urma acestora, Partidul Socialist, condus de Fatos Nano, a preluat puterea. Acesta a promis reforme economice și reconstrucția țării, dar efectele crizei din 1997 au fost resimțite pe termen lung, și Albania a continuat să se confrunte cu dificultăți economice și sociale pentru mulți ani.

Criza din 1997 a lăsat o amprentă profundă asupra Albaniei. În primul rând, a demonstrat fragilitatea instituțiilor statului albanez în fața presiunilor economice și sociale și în al doilea rând, a evidențiat pericolele schemelor financiare piramidale, care au fost o manifestare a unui sistem economic instabil și corupt.

De asemenea, evenimentele din anul 1997 au avut un impact negativ asupra imaginii Albaniei pe plan internațional. Stabilitatea politică a fost pusă sub semnul întrebării, iar procesul de integrare a Albaniei în structurile internaționale, cum ar fi Uniunea Europeană, a fost încetinit. Pe termen lung, însă, criza din 1997 a dus și la o mai mare conștientizare a nevoii de reforme în administrația publică și în sectorul financiar, iar Albania a început să facă pași importanți spre consolidarea instituțiilor și stabilizarea economiei. Astfel, incidentele din anul 1997 au fost un punct de cotitură, care a marcat o perioadă extrem de dificilă în istoria Albaniei, dar care, în același timp, a oferit lecții valoroase pentru viitorul țării.

După anul 2000, emigrarea albaneză a continuat, dar a luat și o altă turnură, datorită proceselor de globalizare și a schimbărilor politice din Europa de Est. Albania a început să se apropie de Uniunea Europeană, iar emigrarea albanezilor a fost influențată și de perspectivele unui viitor european mai bun. În această perioadă, albanezii au reușit să obțină vize pentru multe dintre țările Uniunii Europene, iar fenomenul migrației a continuat să fie un element esențial al identității lor.

În ciuda provocărilor întâmpinate în această perioadă, mulți albanezi au reușit să își creeze o viață mai bună din afaceri, contribuind la dezvoltarea economiilor din țările gazdă. Totodată, emigrarea a continuat să fie și o formă de protest împotriva condițiilor economice și politice din Albania post-comunistă. Si totusi, drama imigrării albanezilor după 1990 nu a fost doar o poveste de sărăcie și disperare, ci și o mărturie a dorinței de a înfrunta destinul. Albanezii care au părăsit țara au luptat pentru supraviețuire, dar și pentru un viitor mai bun pentru ei și pentru familiile lor. Emigrarea lor a fost marcată de sacrificii, dar și de o speranță constantă de a regăsi în lume ceea ce nu puteau găsi în propria țară: libertatea, oportunitățile economice și o viață mai bună. Aceast fenomen a avut un impact profund asupra Albaniei, a celor care au plecat, dar și asupra țărilor care i-au primit, schimbând astfel imaginea unei națiuni care, la începutul anilor 1990, părea să fie condamnată la izolare, dar care astăzi este parte integrantă a unei Europe mai unite.

În acest moment, Albania se află într-o etapă avansată a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, înregistrând progrese semnificative într-un interval scurt.
Până în prezent, Albania a deschis negocierile pentru 16 din cele 33 de capitole ale acquis-ului comunitar. La cea de-a patra Conferință Interguvernamentală din 14 aprilie 2025, au fost deschise nouă capitole suplimentare, inclusiv cele referitoare la libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului, dreptul de stabilire, concurența, serviciile financiare și protecția consumatorului .
Premierul Edi Rama și-a exprimat intenția ca Albania să finalizeze negocierile de aderare până în anul  2027 și să devină membră a UE până în 2030.
Deși ritmul negocierilor este accelerat, UE subliniază importanța continuării reformelor, în special în domeniul justiției și al statului de drept. Comisarul european pentru extindere, Marta Kos, a lăudat cooperarea regională a Albaniei, dar a accentuat necesitatea implementării rapide a reformelor esențiale pentru integrarea europeană .
În concluzie, Albania se află pe un traseu promițător către aderarea la Uniunea Europeană, cu progrese notabile în negocieri și sprijin consistent din partea UE. Cu toate acestea, succesul final depinde de menținerea ritmului reformelor și de consolidarea instituțiilor democratice.