Comunismul în Albania a reprezentat una dintre cele mai dure și izolationiste forme de dictatură din Europa. Regimul instaurat de Enver Hoxha în anul 1944 a transformat rapid o țară agrară, săracă, dar deschisă către lume, într-un stat închis, înfricoșat și controlat până în cele mai intime aspecte ale vieții cetățenilor.

Sub conducerea lui Hoxha (citește și pagina „Enver Hoxha”), Albania a devenit un model extrem al comunismului dogmatic. Rupturile succesive cu aliații ideologici – mai întâi Iugoslavia lui Tito, apoi cu Uniunea Sovietică și în final chiar și cu China lui Mao – au făcut din Albania o „fortăreață roșie” complet izolată. Reforma agrară a desființat proprietatea privată, iar colectivizarea forțată a agriculturii a distrus economia tradițională a satelor albaneze. Industria a fost naționalizată, comerțul cu exteriorul restricționat, iar inițiativa individuală eliminată complet. În numele auto-suficienței și al purității ideologice, țara a renunțat la ajutoarele externe, și-a închis granițele și a interzis orice influență culturală străină.

În Albania comunistă, frica era un mod de viață. Sigurimi – poliția secretă – avea informatori peste tot, iar oamenii învățaseră să nu vorbească decât în șoaptă, chiar și în propria casă. Orice abatere de la linia Partidului era pedepsită prin deportări, muncă silnică sau chiar execuții. Se estimează că mii de oameni au fost închiși în lagăre de muncă, în special în zonele izolate și cele montane, unde condițiile de viață erau foarte grele. Copiii erau învățați de mici să-și iubească liderul suprem, pe Enver Hoxha, și să-și supravegheze chiar și părinții, în numele Partidului. Cultul personalității a atins cote extreme: portretele lui Hoxha aatârnau pe peretii școlilor, instituțiilor și caselor, iar discursurile sale erau difuzate constant la radio și televiziune.

Colegii mei în varsta, încă mai vorbesc despre asta, de aceasta dată deschis, fiindcă nu le mai este frică. Spun că oamenii trăiau în tăcere adâncă, învățând încă din copilărie să-și aleagă cu grijă cuvintele, să nu vorbească în somn, să nu se încrunte la tabloul lui Hoxha din clasă sau din birou. Nu știai cine te ascultă – poate vecinul, poate prietenul cel mai bun. Sau, uneori, chiar copilul tău, crescut de școală să pună patria și Partidul mai presus de părinți. La colțul străzii, la școală, la locul de muncă, Sigurimi, poliția secretă, era pretutindeni. Nu purtau uniformă, nu se arătau. Te chemau într-o cameră cu bec galben și pereți reci. „Ai spus că în Italia se trăiește mai bine?”, întrebau. Apoi bătaia începea, lent, metodic, până uitai că ai avut vreodată o opinie. Dacă erai considerat o amenințare – nu era nevoie de dovezi, doar de un zvon – te puteai trezi noaptea cu ușa dărâmată. Familia ta era despărțită, părinții duși în lagăre, copiii stigmatizați, trimiși în colțurile cele mai uitate ale țării. În Spaç, un munte devenea închisoare-munceai în mină, în întuneric sau afara, printre pietre și lanțuri. Mulți au murit acolo, iar cei care trăiau, uitau cum e să speri.

Religia? Era dușmanul nevăzut. Într-o noapte, bisericile și moscheile au fost închise, crucile date jos, imamul și preotul ridicați, interogați, bătuți, deportați. Albania trebuia să fie „pură”, fără Dumnezeu, doar cu Partidul. Copiii învățau că rugăciunea e o minciună burgheză, că mântuirea vine doar prin muncă și loialitate față de stat. În sate, pământurile au fost luate și naționalizate, hambarele goale. Țăranii nu mai lucrau pentru ei, ci pentru Partid. Cine spunea „Nu” era dus departe, în munții sterpi (unde „Gaina mănâncă pietre”, aşa cum ar suna pe românește o veche vorbă albaneză), în izolare, unde, între stânci și zăpadă, supraviețuiau cu o bucată de porumb pe zi. Dar mai grav decât foamea era rușinea – erai „dușman al poporului”.

În anul 1967, Enver Hoxha a lansat o campanie fără precedent în lume: Albania a devenit oficial primul „Stat ateu„. Toate lăcașurile de cult au fost închise, transformate în săli de sport, depozite sau muzee. Clericii au fost persecutați, iar practicarea religiei a fost pedepsită sever. Această măsură radicală i-a indepartat pe oameni de tradițiile lor spirituale și culturale, într-un experiment social care a lăsat urme adânci în identitatea colectivă.

Albania trăia în întuneric – la propriu și la figurat. Electricitatea era raționalizată, alimentele erau puține și greu de obținut, iar magazinele goale erau o realitate cotidiană. Oamenii se obișnuiseră cu cozi, cu lipsa de medicamente, haine sau combustibil. Totul era planificat și controlat: de la ce meserie puteai avea, la unde aveai voie să trăiești. Unul dintre colegii mei de la universitate ar fi dorit să urmeze medicina, dar a fost trimis de către partid la…geologie.  Scriitorii, artiștii și profesorii trăiau sub supraveghere permanentă, iar orice formă de exprimare liberă era cenzurată sau interzisă.

În același timp, regimul a construit mii de buncăre din beton pe tot teritoriul țării – un simbol al fricii și al paranoiei lui Enver Hoxha, care se temea permanent de o invazie occidentală, insa, in realitate, oamenii duceau o luptă crancena cu foamea, frigul și frica de a gândi liber.

În anii ’80, uriașele proteste din întreaga Europă de Est – din Polonia și până în Germania de Est, din Ungaria până în Cehoslovacia – au început să inspire un sentiment de libertate în Albania. Tot mai mulți albanezi priveau spre vest, spre un viitor al libertății și multe din acele idei pe care regimul lui Hoxha le interzisese au început să ajungą în inimile celor care visau la o viață mai bună. Totusi, cu toate că protestele și demonstrațiile din alte țări comuniste din Europa luasera amploare, o parte din albanezi nu avea nicio idee despre ce se întâmplă in afara. Acest lucru se datora lipsei de informații provenite din izolarea completă. Unii albanezi nici măcar nu știau că Zidul Berlinului căzuse, dar odată cu căderea unei serii de regimuri dictatoriale comuniste în Europa de Est în cursul anului 1989, diverse segmente ale societății albaneze au devenit active politic și au început să se mobilizeze cu forță împotriva regimului dictatorial. Principalele grupuri activiste erau grupuri de tineri frustrați de restricții și de izolarea dictatorială de o jumătate de secol.

După moartea lui Hoxha, în anul 1985, la putere i-a succedat Ramiz Alia. Politica internă a lui Alia a fost îndreptată spre păstrarea sistemului comunist, introducând în același timp unele reforme în încercarea de a revitaliza economia. Economia statului dictatorial comunist intrase într-o spirală de criză și recesiune, mai ales după încetarea ajutorului din partea aliaților comuniști din est. Astfel, Ramiz Alia a legalizat investițiile firmelor străine în Albania și a început relații diplomatice cu țările Europei de Vest. Sub presiune, a fost forțat să garanteze libertatea de a călători în străinătate, anterior strict interzisă. De asemenea, a redus puterea Securității Statului, a permis libertatea religioasă și a adoptat unele măsuri de piață liberă.

La inceputul anului 1990, au apărut primele semne ale revoltei. Primii pași au fost făcuți de catre studenți, care începuseră să iasă pe străzi cerând reforme, libertăți politice și deschiderea țării către lume. Sub presiunea tot mai mare a protestelor și a crizei economice, în decembrie 1990, Partidul Muncii (Partidul Comunist) a fost nevoit să accepte pluralismul politic și să permită aparitia unor noi partide pe scena politica, iar la scurt timp după aceea, guvernul albanez a început să piardă controlul.

Pe 11 martie 1991, Partidul Comunist Albanez a pierdut puterea, iar Alegerile multipartite din același an au marcat sfârșitul unei ere de 45 de ani de teroare și lipsă de libertate. La urne, pentru prima dată în mai bine de patru decenii, albanezii au avut ocazia să își aleagă liderii. Majoritatea voturilor a fost câștigată de opoziția de centru-dreapta, condusă de Sali Berisha, un medic și lider al Uniunii pentru Drepturi Civile, care avea să devină primul președinte democratic al Albaniei.

Însă, tranziția nu a fost ușoară. Albania se afla într-o situație economică disperată. Tradiția autoritară a regimului comunist lăsase o țară cu infrastructură slabă, fără relații internaționale și cu o economie în colaps. Mii de albanezi au început să plece din țară, riscăndu-și viața pentru a ajunge în Italia sau Grecia, într-un val de migrație masivă. Răspunsul guvernului la criza economică a fost haotic și ineficient. În 1997, pe fundalul tensiunilor interne și externe, Albania a fost zguduită de o serie de revolte populare. Noua eră democratică nu a venit însă fără preț. Sărăcia extremă, haosul economic și instabilitatea politică au continuat să marcheze Albania timp de mulți ani.

Memoria comunismului în Albania este un subiect complex și profund, încă marcat de suferințele și traumele regimului dictatorial al lui Enver Hoxha. Asa cum am mentionat mai sus, comunismul albanez a fost unul dintre cele mai dure și izolaționiste regimuri din Europa, iar amintirea sa este reflectată în moduri diferite, în funcție de generație, experiență personală și regiune. Mulți albanezi, mai ales cei care au trăit în perioada regimului, își amintesc comunismul ca pe o epocă a fricii, cenzurii și represiunii, unde Securitatea statului (Sigurimi) a fost extrem de activă, iar închisorile și lagărele de muncă au fost pline de deținuți politici. Familiile persecutate încă resimt durerea acelor ani.

Un segment al populației, mai ales cei vârstnici sau cei care au suferit economic după căderea comunismului, pot simți o oarecare nostalgie pentru „ordine” și „securitate socială”. Unii evocă ideea că, deși libertățile erau limitate, „toată lumea avea un loc de muncă și o pâine”.
Pentru o bună perioadă după 1991, despre comunism s-a vorbit puțin sau superficial. Multe dosare ale Securitații albaneze nu au fost complet deschise, și nici dreptate nu s-a facut incă. Acest lucru a contribuit la o memorie publică fragmentată și la dificultatea reconcilierii cu trecutul.

Povestea comunismului în Albania nu este doar una politică, ci și una profund umană – despre teama de a spune ceea ce gândești, despre copiii care scriau poezii în secret și despre părinții care se temeau pentru viitorul lor. Este o lecție despre cât de fragilă este libertatea și cât de important este să o prețuim.

Cand nu aveam liber la visare.

Tirana. Era o dimineață mohorâtă de toamnă, candva prin indepartatii ani ’80. Furtuna nopții lăsase bălți noroioase pe drumurile prăfuite ale capitalei albaneze, iar clădirile cenușii, cu fațadele scorojite, păreau și mai tăcute decât de obicei. În acea lume închisă, în care fiecare șoaptă putea fi auzită de urechi neștiute, oamenii învățaseră să zâmbească cu reținere și să vorbească puțin.

Bătrânul Mentor își aprinse ultima țigară făcută din frunze uscate de tutun și oftă. Era fost profesor de literatură, dar de când regimul comunist interzisese cărțile „subversive”, devenise paznic la o fabrică de conserve. Știa pe de rost versuri din Esenin și Pablo Neruda, dar acum recita doar lozinci despre Partid și tovarășul Enver Hoxha.

Enver. Un nume rostit cu frică și loialitate mecanică. Începând din anul 1944, Enver Hoxha condusese Albania cu o mână de fier, transformând țara într-unul dintre cele mai izolate regimuri comuniste din lume. O națiune mică, închisă între munți și spaimă, în care televiziunea transmitea doar discursuri oficiale și emisiuni propagandistice, iar bisericile și moscheile fuseseră închise, într-un experiment ateu fără precedent. Mentor își amintea de ziua în care a fost nevoit să-și ardă colecția de cărți vechi. Lăcrima ṣi îi tremurau mâinile când arunca pagini peste flăcările din sobă, dar vecinii vegheau, iar orice greșeală putea însemna ani grei într-un lagăr de muncă din munții Tepelenei sau chiar la înspăimântatoarea mină-închisoare de la Spaç, în nordul Albaniei.

Fata lui, Edlira, avea 17 ani și visa să evadeze. Își scria gândurile pe foi ascunse sub scândura podelei, plamadind versuri și vise despre libertate. „O lume fără ziduri, o lume unde gândurile nu sunt interzise” – scria ea într-un jurnal pe care nimeni nu trebuia să-l vadă. Într-o seară, după o ședință lungă de Partid, tatăl ei a găsit jurnalul. A stat ore întregi pe gânduri, citind fiecare rând. Nu a zis nimic. A doua zi, Edlira a găsit jurnalul înapoi, neatins, iar lângă el, un singur cuvânt scris de mână: Speră.

În 1990, regimul a început să se clatine. Zidurile de tăcere și teamă au început să se fisureze, lasand sa sufle printre ele vantul schimbarii. Studenții au ieșit în stradă, iar vocile reprimate au prins curaj. Albania avea să-și încheie capitolul comunist, dar urmele sale – frica, sărăcia, ruinele buncărelor construite în paranoia unei invazii inexistente – aveau să dăinuie mult după căderea lui Enver.

Astăzi, bătrânul Mentor stă pe o bancă într-un parc liniștit, cu o carte în mână. Citește versuri în liniște, iar lângă el, Edlira își ține fetița de mână. Lumea s-a schimbat. Dar amintirile – ele încă trăiesc.