Pe culmile înverzite din sudul Albaniei, unde vânturile poartă ecouri de legende și pietrele se adună în tăceri încărcate de istorie, se înalță ruinele Amantiei – o cetate fondată în secolul al V-lea î.Hr., când locul era viu si în plină transformare. Acest oraș antic, aflat aproape de actualul sat Ploçë din regiunea Vlora, a fost mai mult decât o simplă fortificație tribală: el a devenit, în decursul secolelor, un martor tăcut al sintezei dintre civilizația iliră și influențele grecești venite din Epir.
Amantia este atribuită tribului ilir al amantienilor, ale căror urme se pierd în mitologia etnogenezei regiunii. Cetatea beneficiaza de o poziție strategică – între coasta mării Ioniene și zona montană aparată natural – și controla rutele comerciale care leagă zona din interiorul continentului de porturile de la mare. Dincolo de această funcție militară, Amantia a avut o viață urbană proprie, care o plasează printre cele mai importante centre culturale și economice ale Iliriei de sud.
Situl arheologic actual, care se întinde pe aproximativ 13 de hectare, păstrează elemente urbane semnificative: un stadion – lung de circa 100 de metri, tăiat în pantă cu o precizie geometrică ce trădează influența elenistică; un templu doric, probabil dedicat zeiței Afrodita sau unei divinități locale adoptate din panteonul elen dar și o agora, spațiu al vieții civice și comerciale. Acestea sunt dovada clară a unei urbanizări realizate după modelul polisului grecesc, însă cu particularități locale. Zidurile Amantiei, construite în tehnica poligonală, trădează o viziune arhitecturală care privilegiază durabilitatea mai presus de estetică – o caracteristică distinctă a construcțiilor ilire – nu simetria idealizată definește cetatea, ci o adaptare la teren și o funcționalitate impusă de nevoia de apărare.
Un moment definitoriu în istoria orașului îl constituie baterea monedelor proprii, în secolul al III-lea î.Hr. Emisiunile monetare poartă inscripții grecești și imagini precum capul lui zeului Apollo sau al zeiței Nike, semn al integrării orașului în economia elenistică și al bilingvismului elitelor. Totodată, Amantia nu s-a desprins de rădăcinile sale ilire – acest caracter dublu, autohton și elenizat, constituie trăsătura sa definitorie.
În perioada romană, Amantia a fost ridicata la rangul de „municipiu”, ceea ce o recunoaște ca centrul regional important în structura administrativă a Imperiului. Totuși, în ciuda acestei integrări in sanul marii comunitati elenistice, Amantia nu a devenit niciodată un mare oraș imperial, ci a păstrat un caracter de cetate de frontieră – între culturi, între epoci, între lumi.
Astăzi, ruinele Amantiei rămân tăcute, dar nu uitate. Vegetația le învăluie, dar fiecare coloană căzută, fiecare piatră din stadion, fiecare fragment de ceramică vorbesc despre o istorie bogată, despre o civilizație de margine care a știut că-și afirmă identitatea în mijlocul presiunilor culturale externe. Cercetările recente, întreprinse de Institutul Albanez Arheologie , continuă să aducă la lumină date prețioase despre viața urbană, despre cultul religios și despre relațiile comerciale ale Amanției.
În acest loc, unde cerul pare mai aproape și timpul curge altfel, Amantia nu mai este doar o ruină – este o intersecție de sensuri, o memorie vie a unei Albanii antice care își redescoperă vocea printre rămășițe de piatră.
Fantomele Amantiei
Soarele amiezii strălucea dureros pe pietrele albe ale ruinelor, iar vântul sufla ușor peste anticul stadion tăcut, ridicând colbul de piatră ca o ceață subțire, ca o amintire. M-am oprit la marginea tribunei și am privit în jos, acolo unde, acum două mii de ani, tineri atleți își arătau gloria, iar cetățenii iliri, greci și mai târziu romani aplaudau, mândri și zgomotoși. Astăzi, doar o tăcere densă plutea peste tot. Am deschis carnetul pe care de obicei îl folosesc pentru a-mi lua notițe pe teren, sperând să notez impresii. Dar mi-a venit greu. Invațată cu anii, de ordinul milioanelor, fiindcă doar le vorbesc studenților mei despre istoria Pământului, despre fosile și despre viața din Jurasic, hmm, ce-aș putea scrie despre un loc care pentru mine este foarte nou?
Apoi… s-a întâmplat ceva.
Un murmur, abia auzit, a tresărit din tribune. Am întors capul, dar nu era nimeni. Apoi am simțit-o: nu era liniște, ci ecou. Nu de sunet, ci de viață. Am închis ochii. Și am văzut.
Amantia, anul 240 î.Hr.
Era dimineață. Orașul era incredibil de viu. În piața de jos, femeile vindeau ulei de măsline și vin roșu dens, cules din viile de pe coastele dealului. Un băiat desculț fugea râzând printre tarabe, cu o pită caldă furată si din care abia astepta să se infrupte cu poftă. Un bătrân filosof stătea sub un chiparos, vorbind lent despre onoare și zei, în timp ce tinerii îl ascultau, prefăcându-se interesați. Pe stadion, antrenamentele începuseră deja. Doi alergători se învârteau în cerc, cu picioarele bătând ritmic în pământul sacru. În tribună, un preot al Afroditei nota într-un papirus numele câștigătorilor din anii trecuți. Oare cine va caștiga acum?
Mai sus, pe acropola micuță, se simțea miros de tămâie și de mirt. În templu, o preoteasă aprindea torțe, implorând binecuvântarea zeiței asupra orașului. Ea știa că vin vremuri grele fiindcă se zvonea despre romani, despre cuceriri și călăreți străini care vin de departe. Dar nu-i pasa si iși continua ritualul sacru: viața mergea înainte.
Brusc, imaginea s-a tulburat. A venit noaptea. Și cu ea, focul.
Romanii au venit cu săbii și cu torțe. Unii locuitori au fugit, alții au rămas și au căzut. Stadionul a fost părăsit, templul distrus, iar preoții – care au refuzat să plece – au jurat că vor păzi ruinele până când cineva le va aminti numele. Apoi, liniște. Secole de liniște.
Am deschis ochii. Vântul bătea dinspre răsărit. Ruinele erau din nou tăcute, dar ceva se schimbase. Nu mai vedeam doar pietre. Vedeam trecutul acestui Pământ, chiar daca el avea doar 2000 de ani și-un pic. Vedeam pașii celor care l-au călcat. Vedeam cenușa focului, dar și lumina flăcărilor sacre. Vedeam viața, nu doar moartea ṣi făpturile incremenite în timp și în piatrą. În fața lor, 4,5 miliarde de ani păreau reci. Abstracți. Dar eu, obișnuită să privesc spre Era Proterozoică, spre apariția primelor forme de viață multicelulară, sau spre catastrofa de la sfârșitul Permianului, mă simțeam straniu atinsă de istoria acestui loc. Trecerea de la marmură la moloz îmi părea mai dureroasă decât colapsul unei plăci tectonice. Măreția tectonică a Pământului, cu continente care se ciocnesc și dispar, cu oceane care se nasc și mor, nu lăsase chipuri, nu păstrase suferința. Dar aici, în Amantia, timpul avea miros: de fum, de sudoare, de iarbă strivită sub sandale. Avea sunet: râsul unui copil, porunca unui soldat ilir, șoapta unei mame. Și atunci am înțeles: istoria umană, deși scurtă ca o scânteie în noaptea geologică, este totuși vie. E o ardere care lasă urme în inimă, nu doar în piatră. M-am simțit mică, dar nu neînsemnată. Iar fantomele Amantiei — dacă erau într-adevăr acolo — nu erau spirite pierdute, ci amintiri care refuză să se stingă. Și am înțeles. Nu trebuie să trăiești patru miliarde de ani ca să fii etern. Uneori, o amintire, o piatră sculptată, sau chiar o fantomă ce bântuie pașnic între coloanele prăbușite, poate însemna mai mult decât epoci întregi de tăcere minerală
Am îngenuncheat lângă un fragment de coloană, acoperit cu mușchi verde și crăpat de trecerea vremii. De aici, am simțit mai puternic prezența lor, ca și cum întreaga cetate ar fi respins aerul pe care-l respiram, lăsându-mă prinsă între lumea aceasta și cealaltă. „Voi nu sunteți doar umbre,” am spus, cu glasul tremurând. „Voi sunteți amintiri, dar nu și uitare. Voi trăiți în piatra aceasta, în rădăcinile acestea…Nu vă este teamă de trecerea timpului?” Un râs suav a însoțit cuvintele, un râs care nu era vesel, dar nici trist. Era un râs împăciutor. „Timpul nu ne doboară. Noi suntem timpul. Fiecare piatră pe care o atingi, fiecare coloană pe care o privești, poartă o parte din noi. Am construit acest loc cu dorința de a rămâne, dar nu în felul în care voi înțelegeți rămânerea. Nu suntem închisi în trecut, ci el trăiește prin noi. Așa cum trăiești și tu, în fiecare bătaie a inimii tale.”
„Nu vă temeți că veți fi uitați?” am întrebat iar, simțind cum vorbele mi se pierd în vânt.
„Suntem deja nemuritori,” a răspuns o altă voce, de data aceasta mai joasă, ca un susur de apă rece. „Am fost o dată vii, și asta ne face veșnici. Iar tu, călătoareo, te vei duce, dar ne vei purta în tine, chiar și atunci când și tu vei deveni o amintire.” Și, pe măsură ce mă îndepărtam de ruine, pășind printr-o adiere care părea să fi fost o adâncă respirație a trecutului, am știut că nu eram singură. Fiecare pas, fiecare șoaptă, fiecare piatră își purta povestea în sine. Am lăsat Amantia în urmă, dar Amantia nu m-a lăsat niciodată.
M-am oprit. Mi-am luat creionul și am început să scriu: „În Amantia nu trăiesc fantome. Trăiesc ecouri. Iar ecoul nu bântuie, ci roagă. Roagă să fie auzit, roagă să fie scris. Și dacă ai inimă, îl vei auzi.”
Pe când am coborât înapoi spre satul Ploçë, bătrânul de la cafenea m-a întrebat zâmbind:
„Ai văzut și tu umbrele, nu-i așa?”
Nu i-am răspuns. Doar am zâmbit înapoi și am pus mâna pe carnet strângându-l instinctiv la piept.
În Moscopolea cea odata înfloritoare sau pe văile liniștite și înverzite din sud-estul Albaniei, nu departe de Korca, sau Curceaua, cum i se mai spune, încă mai răsună ecoul unei limbi vechi, proto-română, limba aromânilor.
Purtându-și moștenirea ca pe o flamură invizibilă, aromânii au fost, timp de secole, țesătorii nevăzuți ai vieții în Balcani — păstori, negustori dar și mari învățați, cunoscând atât epoci de înflorire, cât și de tristă decădere.
În vremurile vechi, orașe ca Moscopole, Nikolica și Gramushtea (Grabova) răsunau de glasurile lor. Aici aromanii au ridicat tipografii, au întemeiat școli și o Academie, au dus cultura departe, până în inima Europei. Dar vântul istoriei a fost nemilos, aducând sfârșitul mândrei și strălucitoarei Moscopole în anul 1769 , când orașul a fost distrus în urma incursiunilor otomane și albaneze.
Aceasta a fost poate prima rană adâncă săpată în sufletul aromânilor, locuitorii ei fiind risipiți, ca frunzele în bătaia furtunii, peste întreaga Peninsulă Balcanică, stabilindu-se în: Grecia (Ioannina, Metsovo, Salonic), Albania (Korca, Berat, Elbasan, Fier), Macedonia (Bitola, Skopje), România (București, Dobrogea, Oltenia si Muntenia) dar și în Bulgaria și Serbia. Diaspora aromână a devenit una dintre cele mai dinamice comunități comerciale și intelectuale din Balcani în secolele XIX–XX, însă, în Albania, cei rămași s-au răspândit în sate și orașe mici, pierzând treptat coeziunea culturală.
În Albania secolului XX, drama lor s-a adâncit. Regimul comunist instaurat după al Doilea Război Mondial a văzut în diversitatea culturală un pericol, drept pentru care aromânii au fost forțați să renunțe la limba lor în școli, în acte, în viețile publice. Încet, încet, sub presiune, generații întregi au fost îndepărtate de rădăcinile lor. Fără drept la educație în limba maternă. Fără recunoaștere oficială. Fără posibilitatea de a-și afirma deschis identitatea.
În multe sate aromânești, limba s-a transformat în șoaptă. Se vorbea doar în case, între bătrâni. Copiii, rușinați sau temători, învățau să tacă, iar odata cu fiecare generație, firele nevăzute ale memoriei deveneau tot mai subțiri.
Rădăcinile limbii aromâne sunt adânci, dar nu sunt imuabile. Ele pot fi smulse cu ușurință de curentul rapid al modernității și al globalizării, care cere ca oamenii să vorbească aceeași limbă, aceeași vorbire ca toți ceilalți, pentru a se face înțeleși și acceptați. Și, în ciuda dorinței de a păstra tradițiile, comunitățile mici, izolate, se văd din ce în ce mai puțin capabile să transmită limba și valorile mai departe.
În Albania, la nivel național, aromânii sunt adesea priviți ca o minoritate, iar limba lor nu beneficiază de sprijinul instituțional pe care îl merită. Nu există școli sau cursuri susținute de stat pentru a învăța limba aromână, iar educația în limba maternă rămâne un ideal nerealizat.
Această pierdere treptată a limbii este o tragedie nu doar pentru comunitățile aromâne, dar și pentru întreaga cultură balcanică. Fiecare cuvânt uitat, fiecare expresie care se stinge, adâncește prăpastia între trecut și prezent, între identități ce altădată se contopeau cu ușurință. Limba aromână nu este doar un mijloc de comunicare; este o comoară vie care poartă cu ea amintiri, povești și o istorie unică ce nu poate fi înlocuită.
După 1991, în Albania a existat o redescoperire și într-un fel o oarecare acceptate a identităților etnice, dar aromânii nu au fost recunoscuți oficial ca minoritate națională până relativ recent, in 2017, cand a fost adoptata legea care recunoaște oficial aromânii (vlahii) ca minoritate etnică. Astăzi, în Albania, aromânii sunt recunoscuți oficial ca minoritate, dar rănile vechi nu se șterg ușor și multe comunități sunt slăbite, îmbătrânite. Între dorința de a păstra ceea ce sunt, de a-și pastrata valorile culturale și nevoia de a se integra într-o societate modernă care încă privește cu suspiciune alteritatea, aromânii duc o luptă tăcută: Lupta de a nu uita cine sunt, dar mai ales, de a nu fi uitați.
Printre problemele cu care se confruntă aromânii din Albania, poate cea mai importantă este lipsa învățământului în limba aromână deorece nu există școli de stat unde să se predea această limbă, iar inițiativele private sunt foarte puține și subfinanțate. De asemenea, a existat si încă existą o anumită doză de ceea ce se numește „presiune de asimilare”, unde în multe cazuri, aromânii sunt considerați „albanezi” sau „greci”, iar cultura lor este adesea ignorată. Mulți tineri nu mai învață limba de la părinți.
La fel ca albanezii, și poporul aroman s-a confruntat cu fenomenul de emigrație masivă, cand, după anul 1990, mii de aromâni au emigrat în Grecia, unde li s-a oferit cetățenie (fiind considerați greci sud-dunăreni), sau în România, unde sunt sprijiniți prin burse și programe culturale. Totusi, exista fundații aromâne sprijinite de România sau de diasporă care încearcă să promoveze cultura prin: festivaluri, spectacole de muzică tradițională, emisiuni radio sau TV ocazionale, câte-o carte tipărită în aromână. De asemenea, România oferă bursă pentru tinerii aromâni care vin la studii, în special în București, Constanța, Cluj și Timișoara.
În orașul Korçë se organizează periodic evenimente culturale aromâne (de ex. Ziua Limbii Aromâne).
Dar cu toate acestea, in bisericile mici din satele aromânești, în cântece murmurate la sărbători, în nume păstrate cu încăpățânare, aromânii din Albania își poartă drama ca pe o cruce invizibilă. Dar și ca pe o făclie. Pentru că atâta timp cât un singur om va rosti, în șoaptă sau în cântec, „Sântu Nikolla, ajută-ne…”, limba lor va trăi.
Și odată cu ea, și poporul lor.
Aromânii din Albania sunt o comunitate cu o istorie glorioasă, dar cu un prezent destul de fragil. Deși există recunoaștere oficială, lipsa infrastructurii educaționale și migrația puternică duc la o asimilare accelerată. Totuși, există semne de puternica rezistenta culturală, iar sprijinul din partea României sau al diasporei ar putea să fie cheia păstrării identității lor.
Aromanii, un popor fără hotare, dar cu o patrie vie.
La capăt de vale, frunza-i căzută,
Nimeni nu strigă, nimeni n-ascultă.
Casele dorm sub iarbă și dor,
Numai vântul mai trece ușor.
Iorgu bătrânu’, cu pasul mărunt,
Cheamă din vale numele sfânt:
„Gramushte, Gramushte, satu’ meu drag,
Unde-s copiii ce-mi zburdau pe prag?”
La fântână-i tăcere, la horă-i pustiu,
Biserica plânge în clopot târziu.
Doar printre pietre și flori risipite,
Se-aud vechi cuvinte, șoptite, șoptite…
„Sfinte Nikolla, apăr-ne iară,
Ține de limbă, ține de țară,
Că fără grai, și fără cântare,
Murim ca frunza bătută de soare.”
Și dacă vântu’ se-oprește în zori,
Și dacă iarba înalță fiori,
Să știi, călătorule, să nu uiți vreodată:
Aici a fost viață.
Aici a fost vatră.
Intr-un colț pitoresc al Balcanilor, ascunsă între munți și nu departe de Marea Adriatică, Tirana se năștea odinioară ca un târg modest, cu străzi prăfuite și bazaruri pline de arome orientale. Era începutul secolului al XVII-lea, iar aşezarea era o enigmă – un amestec de tradiție otomană, viață pastorală și începuturi urbane.
Moschei cu minarete elegante se ridicau timid printre casele albe cu acoperișuri de țiglă roșie, iar cafenelele de lemn găzduiau discuții despre vreme, recolte și lumea cea mare, care părea atât de departe; trecut-au ani, apoi decenii și războaie, iar Tirana și-a schimbat veșmântul odată cu vremurile. Sub comunism, orașul s-a transformat într-un labirint de blocuri de beton, funcționale și tăcute. Bulevardele au devenit largi și severe, iar statui ale conducătorilor vegheau din piețe austere. Viața curgea între restricții și speranțe, între cozi lungi la pâine și vise de libertate…
Dar viata a mers inainte. Astazi, capitala Albaniei este un oraș care te cucerește cu un farmec aparte, un loc în care trecutul și viitorul coexistă în mod paradoxal. Ceea ce impresionează în mod deosebit atunci când pătrunzi în acest oraș este contrastul dintre clădirile sale pestrițe și haosul aparent controlat al străzilor. Aceste două elemente – coloritul arhitectural și agitația urbană – formează un peisaj complex, în care estetica altfel inteleasa și funcționalitatea se întâlnesc, creând o atmosferă unică. Tirana este un oraș aflat într-o continuă schimbare, iar fiecare colț de stradă pare să spună o poveste despre evoluția sa și despre identitatea sa în plină formare.
Arhitectura Tiranei este o explozie de culoare și diversitate, un amestec inedit de stiluri și influențe, care reflectă atât trecutul turbulent al orașului, cât și dorința sa de a se moderniza. Clădirile vechi, cu fațade de beton gri, amintesc de perioada comunistă, iar în apropiere, apar construcții moderne din sticlă și metal, semn că orașul este într-o permanentă efervescență. Însă, ceea ce diferențiază cu adevărat Tirana de alte capitale europene este curajul cu care autoritățile și locuitorii au ales să aducă culoare în peisajul urban. Clădirile, de obicei monotone în alte orașe, în Tirana devin adevărate opere de artă. Pe străzile orașului, găsești blocuri vopsite în nuanțe de galben, roz, verde sau albastru, uneori chiar în combinații neobișnuite și cu tot felul inscripții optimiste. Aceste culori, care pot părea excentrice sau neîngrijite la o primă vedere, au un rol mult mai profund: ele reflectă energia unui oraș tânăr, în plin proces de regăsire a identității sale. În plus, prin aceste schimbări, Tirana vrea să transmită un mesaj puternic despre libertatea de expresie și despre dorința de a se desprinde de constrângerile unei perioade istorice dure. Această paletă de culori vibrante, opera unui fost primar cam zurliu, pictor de meserie și actual prim-ministru, contrastează cu clădirile tradiționale din centrul orașului, unele de influență italiană sau otomană, aducând un echilibru între tradiție și modernitate. Fiecare clădire colorată pare să fie o parte dintr-un tablou în mișcare, iar peisajul urban capătă un caracter viu, aproape de neînțeles în complexitatea sa.
Dacă arhitectura din Tirana este o simfonie de culori, atunci haosul de pe străzi este un ritm intens, dar în același timp armonios. Orașul pare să fie guvernat de o lege nespusă, unde traficul, pietonii, bicicliștii și trotinetele coexistă într-un dans urban care sfidează logica ordonată. Tirana nu este un oraș care se lasă modelat de reguli stricte sau de o arhitectură uniformă. Aici, haosul este frumos pentru că este viu, spontan și adânc ancorat în realitatea cotidiană. În ciuda acestui haos aparent, există o oarecare ordine invizibilă. Oamenii se mișcă rapid, dar cu o hotărâre care sugerează că fiecare își cunoaște locul în această mare de agitație. Șoferii claxonează constant, dar nu într-un mod disonant, ci mai degrabă ca un fel de semnalizare între participanții la trafic, o comunicare tacit-zgomotoasă care face parte din ritmul orașului. Pe străzile înguste, adesea pline de gropi și obstacole, pietonii se strecoară, cu un pas grăbit, dar în același timp relaxat, știind că nu trebuie să te grăbești pentru a ajunge la destinație, dar trebuie să fii alert pentru a evita o coliziune cu un automobil sau o trotinetă. Acest haos este o metaforă a vieții de zi cu zi din Tirana, o viață plină de energie, dar și de provocări. Orașul se mișcă rapid, dar, de asemenea, este într-o permanentă transformare. Fiecare clădire vopsită în culori vibrante și fiecare stradă aglomerată reflectă dorința locuitorilor de a trăi într-un oraș care este în continuă dezvoltare, dar care rămâne, în același timp, fidel rădăcinilor sale.
Tirana este un oraș care reflectă influențele și tendințele globale, dar care nu își pierde niciodată identitatea locală. Cu toate că este un oraș al contrastelor, în care vechiul și noul se întâlnesc într-un haos colorat, Tirana este totodată un loc al întâlnirii dintre culturi. În cafenelele de pe străzile principale, sunt adesea auzite conversații în italiană, engleză, turcă sau greacă, semn că orașul este în plină expansiune și își îmbrățișează statutul de centru regional al schimburilor culturale și economice. Tirana devine astfel un oraș cosmopolit, dar în același timp, rămâne profund legat de rădăcinile sale, iar acest amestec între vechi și nou, între ordonat și haotic, creează un peisaj urban fascinant.
Sinceră să fiu, cu zburdalnica Tirană nu m-am împăcat din prima, ba chiar am afurisit-o cu „sotto voce”, cum că ar fi pestriță și neelegantă. Dar, odată cu trecerea timpului am început să-i învăț limba, nu dintr-o nevoie de a înlocui cuvintele, ci pentru a înțelege trăirile, râsetele și poveștile care umpleau fiecare colț al orașului. Am învățat că a fi străin nu înseamnă să rămâi o umbră, ci să găsești locuri și oameni care îți dau voie să te „vadă” fără pretenții. Tirana a devenit mai mult decât un loc unde locuiesc; a devenit un teritoriu al apartenenței, în care fragmentele unei culturi străine s-au îmbinat cu ale mele, conturând o poveste comună. Am încep să înțeleg că, într-un oraș „pestriț” precum Tirana, nu este vorba de integrare într-un sens rigid, ci despre a învăța să dansezi la ritmul orașului, cu pași proprii, dar și cu deschiderea de a învăța de la ceilalți. Fiecare zi aici mă adâncește în inima orașului – un loc unde nu eram niciodată complet străină, dar nici pe deplin acasă, iar aceasta era, poate, adevărata frumusețe a acestui oras.
Dar viitorul? Viitorul Tiranei se scrie chiar acum. Se vede în proiectele de urbanism, în planurile de transport care se propune a fi sustenabil, dar și în visurile tinerilor care vor să rămână, nu să plece. Probabil ca Tirana de mâine va fi un oraș inteligent, dar cald. O capitala unde tradiția va merge de mână cu inovația fiindca ne-a invatat ca este loc pentru toate. Poate vom vedea tramvaie care alunecă silențios pe bulevarde înverzite, clădiri cu acoperișuri solare și parcuri suspendate care leagă cartierele între ele. Dar mai presus de toate, Tirana viitorului va rămâne același suflet balcanic, cald și ospitalier, cu inima larg deschisă celor care o caută.
La doar 15 km nord-est de Tirana, în inima Parcului National Dajti, se află un loc de o frumusețe rară: Lacul Bovilla sau Liqeni i Bovillës cum ar suna pe limba albaneza. Acest lac artificial care a fost creat în urmă cu peste două decenii, este nu doar o sursă vitală de apă potabilă pentru Tirana, ci și o destinație de neuitat pentru iubitorii de natură și aventură.
Lacul Bovila este un rezervor de 4,6 km², format prin captarea râului Tërkuzë cu un baraj de 91 m înălțime, situat în defileul Zall-Herr. Construcția lui a început în 1988 și a fost finalizată în 1996, cu ajutorul statului italian. Astăzi, furnizează aproximativ 50% din necesarul de apă potabilă al Tiranës .
Zona Bovillei este dominată de vârfuri montane impunătoare, precum Gamti (1.267 m), Brari (1.214 m) și Dajti (1.613 m), iar formele de relief spectaculoase fac din acest loc un paradis pentru amatorii de drumeții, alpinism și escaladă.
Traseele montane din jurul lacului oferă priveliști uimitoare și oportunități excelente pentru drumeții și escaladă. Zona este populară printre pasionații de alpinism, iar traseele variază în dificultate, fiind accesibile atât începătorilor, cât și celor experimentați. Pentru o panoramă de neuitat, urcă pe „Balconul Bovilla”, un punct de observație spectaculos care oferă o vedere panoramică asupra lacului și a împrejurimilor montane. Accesul se face pe scări metalice, iar priveliștea merită efortul .
Accesul la lac se face cel mai ușor cu mașina. Drumul din Tirana si până în satul Zall-Herr este asfaltat, iar ulterior urmează un segment de drum rural, dar accesibil și pentru mașini mici. Peisajul de-a lungul drumului este spectaculos și merită explorat.
Anul 1809. Toamna coborâse peste Balcanii otomani cu o răceală tăcută și cețuri se ridicau din lacurile și văile stâncoase ale Epirului. Pe malurile Lacului Pamvotida, orașul Ioannina strălucea ca un giuvaer ciudat, cu ziduri înnegrite de vreme și cupole verzi învăluite în fum de narghilea. Acolo, în inima fortăreței sale, Ali Pașa Tepelena – temutul guvernator – își țesea planurile și primea vizitatori de pe tot cuprinsul imperiului.
Într-o dimineață de octombrie, porțile palatului s-au deschis pentru un oaspete neobișnuit: un tânăr englez, chipes, cu privire pătrunzătoare și un aer melancolic. George Gordon Byron, îmbrăcat în haine orientale cumpărate din Salonic, pășea cu un amestec de curiozitate și siguranță între gardieni înarmați, eunuci în tăcere și viziri în straie aurite.
„Deci… acesta este poetul blond din Albion despre care am tot auzit,” rosti Ali Pașa, așezat pe divanul său cu perne de brocart si cu o pipa de chihlimbar între degete. Avea o privire ascuțită, de vultur bătrân, barba lunga, alba, și un chip brăzdat de ani. Pe lângă el, doi scribi notau totul, iar un tălmaci se înclina adânc.
„Îi plac munții, libertatea și poveștile. Poate nu e atât de diferit de noi,” adăugă el, privindu-l pe Byron cum îngenunchea ceremonial în fața sa, conform obiceiurilor.
Tânărul nu ezită.
„V-am căutat, marite Pașa,” spuse Byron într-o greacă stângace, dar curajoasă. „Pentru că se spune că sunteți un om al legendei. Și legenda, cred eu, merită cunoscută cu ochii, nu doar auzită.”
Ali Pașa râse puternic, cu ecouri în marmura camerei.
„Și ce-ai să scrii, copilule, despre mine? Că beau sânge sau că iubesc poezia? Vei spune că mi-am aruncat vrăjmașii în lac? Sau că i-am plătit pe poeți să-mi cânte numele?”
Byron zâmbi enigmatic.
„Poate toate acestea. Sau poate că voi scrie că l-am întâlnit pe un rege fără coroană, într-un palat cu porți de fier și vise de aur. Vom vedea.”
Au urmat zile de ospețe, plimbări cu barca pe lac, discuții în miez de noapte despre lume, moarte și glorie. Ali Pașa se arăta când brutal și imprevizibil, când rafinat și nostalgic, vorbind despre tinerețea sa petrecută în munți, despre femeia iubită care i-a fost furată, despre ură și răzbunare.
Byron asculta, fascinat. În caietele sale, mâzgălea versuri și portrete. Nu-l judeca, dar nici nu-l idealiza.
Într-una din ultimele seri, în timp ce lăutarii cântau un cântec vechi albanez, Pașa se aplecă spre el:
„Tu ești liber, Byron. Mai liber decât mine. Pleacă, du-te, scrie. Eu rămân aici, regele acestei închisori de piatră cu porți de fier ṣi vise de aur. Dar să știi… când o să te întorci, lumea nu va mai fi la fel.”
Și, într-adevăr, nu a mai fost. Byron avea să plece mai departe spre Atena, dar o parte din sufletul său a rămas printre munții Epirului, în umbra unei figuri care a fost, pe rând, călău și vizionar.
Doamnei Catherine Gordon ByronPreveza, 12 noiembrie 1809 Draga mea mamă, Sunt de ceva vreme în Turcia: acest oraș este pe coastă, dar am călătorit adânc în principatul Albaniei pentru a-l vizita pe Pașa. Am plecat din Malta pe nava de război „Spider” pe 21 septembrie și în opt zile am ajuns la Preveza. De acolo […]
Ali Pasha Tepelena si oaspetele sau de pret, Lordul Byron.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 