În folclorul albanez, lumea nevăzută a ființelor mitice este populată de creaturi delicate și misterioase, dintre care cele mai cunoscute sunt zana și shtojzovallet, două figuri care, deși aparent înrudite, poartă fiecare o simbolistică distinctă și profundă. Zana este văzută ca stăpâna codrilor întunecați și a izvoarelor limpezi, o ființă de o frumusețe tulburătoare și o putere formidabilă, capabilă să aducă atât binecuvântări, cât și pedepse. Această creatură evocă imaginea nimfelor din mitologia greacă, însă păstrează o amprentă unică, specifică spiritualității albaneze străvechi, legată de venerarea muntelui și a apelor sacre. În tradiția populară, războinicii viteji primeau „zemra e zanës” – inima zânei –, o binecuvântare magică ce le insufla curaj nemărginit și invincibilitate pe câmpul de luptă.

Poate cele mai fascinante sunt Shtojzovallet, ființe aeriene, blânde și jucăușe, care dansează în cercuri luminoase sub clar de lună asemeni ielelor din imaginarul românesc. Legendele din regiunile de nord ale Albaniei povestesc despre glasul lor fermecător, capabil să hipnotizeze un om și să-l îndepărteze de la drumul său, pierzându-l în timp și spațiu.

Numele acestor ființe fantastice vine din expresia „shtoj z’ot valle”, care s-ar traduce „Adaugă, Doamne, o horă”, ca și cum poporul și-ar imagina că ele sunt născute dintr-un joc sfânt. În credința populară se spune că sunt suflete de îngeri care nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar nici nu L-au urmat până la capăt, rămânând suspendate între Cer și Pământ. Apar mai ales noaptea, în păduri, poieni luminate de lună și lângă izvoare. Sunt descrise ca fete foarte frumoase, cu părul lung și straie albe sau strălucitoare, dansând în cerc pe muzica lor diafană, asemănătoare unor fluiere nevăzute. Shtojzovallet pot aduce atât noroc, cât și nenorocire: cei care le văd dansând pot primi daruri de har, dar la fel de bine pot fi orbiți, cuprinși de nebunie sau de un dor nemângâiat. Dansul lor este sacru și periculos: locul unde au jucat devine blestemat pentru cei care îl calcă, aducând boală sau paralizie dacă nu se face un ritual de curățire. Se mai spune că ele pot „sufla” dor în inima omului, un dor care mistuie sufletul și nu-i dă pace. Uneori răpesc tineri și îi țin în lumea lor de vis, de unde aceștia se întorc fără să știe că au trecut ani. În tradiția albaneză sunt privite cu teamă și respect: oamenii evită să le invoce direct, se apără cu fire roșii sau cu rugăciuni, iar semnele lăsate de ele – cercurile de iarbă călcată găsite dimineața – sunt considerate dovezi că au dansat acolo. Astfel, Shtojzovallet rămân un simbol al frumuseții de neatins și al tainei dintre sacru și profan, aducătoare de încântare și blestem deopotrivă.

În satele din nordul Albaniei se spune că Shtojzovallet s-au născut în clipa când Dumnezeu a despărțit îngerii căzuți de cei rămași credincioși lui. O parte dintre ei nu au ales nici binele deplin, nici răul desăvârșit și atunci au fost lăsați să plutească între lumi, pedepsiți să nu aparțină nici Cerului, nici Iadului. Pentru ca dorul lor de frumusețe și cântec să nu se stingă, Dumnezeu le-a dăruit dansul: în nopțile de lună, ei coboară pe pământ sub chip de fete albe, cu părul lung ca mătasea și ochii ca izvoarele. De atunci, joacă în cercuri misterioase, iar unde piciorul lor calcă iarba rămâne arsă și strâmbată ca de foc. Se spune că dansul lor este rugăciunea pe care nu au mai știut să o înalțe, iar cântecul lor e jalea de a nu aparține nicăieri. Oamenii care îi aud sau îi văd nu rămân niciodată la fel: unii capătă darul de a cânta ori de a povesti cu frumusețe, alții rămân orbi sau cuprinși de un dor nemărginit. Așa au rămas Shtojzovallet, ființe între binecuvântare și blestem, între pământ și cer, aducătoare de taină și frumusețe, dar și de neliniște fără sfârșit.

Zânele (Zana/Zanat) sunt spirite ale naturii, ființe delicate și misterioase care păzesc pădurile, munții și izvoarele Albaniei. Ele nu sunt doar figuri de basm, ci simboluri ale echilibrului și armoniei dintre om și natură. Trăiesc în locurile cele mai sălbatice și frumoase: printre copaci bătrâni, pe poieni scăldate de lună, lângă izvoare limpezi sau pe vârfuri de munte unde aerul e curat și liniștit. Rolul lor nu este să pedepsească oamenii, ci să protejeze taina și frumusețea acestor locuri, să vegheze ca natura să rămână pură și să mențină legătura nevăzută dintre om și univers.
Zânele sunt sensibile la comportamentul oamenilor: cine respectă pădurea, nu taie copaci fără rost și nu tulbură izvoarele sau viețuitoarele ei, poate fi ajutat de ele. Ele pot ghida păstorii rătăciți pe cărări ascunse, pot aduce inspirație artiștilor sau alinare celor cu sufletul rănit. În tradiția albaneză, prezența lor e asociată cu muzica subtilă a naturii: foșnetul frunzelor, murmurul apei sau șoaptele vântului, care par a fi cântecul zânelor.
Deși au o aură blândă și protectoare, zânele nu sunt naive. Cine le tulbură locurile, cine le desconsideră frumusețea sau cine dăunează naturii poate fi pus în situații dificile: drumul i se poate pierde sau sufletul i se poate încărca de tristețe. Astfel, zânele reprezintă echilibrul subtil între om și natură, amintindu-ne că frumusețea și viața nu pot fi stăpânite, ci doar respectate și admirate. Ele încarcă locurile pe care le păzesc cu energie, magie și o prezență nevăzută care inspiră, protejează și veghează asupra lumii.

Atât zânele, cât și shtojzovallet reprezintă o viziune ancestrală a albanezilor asupra naturii, concepută ca un spațiu viu, animat de forțe supranaturale care cer respect și echilibru. Prezența lor în cântecele epice, baladele populare și poveștile spuse la gura focului reflectă continuitatea unei culturi orale în care sacrul și magia coexistă cu viața cotidiană. Aceste personaje nu sunt doar elemente fantastice, ci simboluri vii ale unei relații profunde și străvechi între om și mediul său, între existența pământească și taina lumii nevăzute.