În mitologia albaneză, Kulshedra ocupă un loc central în categoria ființelor demonologice majore, fiind percepută atât ca forță distructivă a naturii, cât și ca element esențial în echilibrul cosmic. În tradițiile orale, este descrisă ca o creatură uriașă, acoperită cu solzi, adesea cu șapte sau nouă capete, fiecare cap având puterea de a scuipa foc sau de a aduce vânturi nimicitoare. Dimensiunile și caracteristicile ei variază de la o regiune la alta: în unele legende are aripi de foc și coadă de șarpe, în altele își schimbă forma, apărând sub chip de femeie bătrână, semn al legăturii sale cu magia și metamorfoza.

Rolul ei mitologic este strâns legat de controlul apelor și al vremii. Kulshedra seacā izvoarele, provoacă secete prelungite, sau dimpotrivă, eliberează torenți și furtuni devastatoare. Această ambivalență — puterea de a da și de a lua viața — o plasează în zona „spiritelor stihiale” prezente în multe culturi, dar cu o particularitate: în imaginarul albanez, Kulshedra nu este doar un balaur anonim, ci o entitate cu intenție, voință și chiar personalitate. Ea negociază, amenință și impune, funcționând ca un agent al dezechilibrului cosmic ce trebuie înfruntat.

Arhetipul luptei erou-monstru este bine reprezentat în legendele albaneze prin confruntarea dintre Kulshedra și drangoi. Drangoiul, un erou cu puteri supranaturale, este protector al comunității, capabil să zboare și să aducă ploaia, simbolizând forțele celeste. Confruntarea dintre cei doi reflectă un model mitologic universal: lupta dintre forța luminii și a ordinii și creatura chtoniană, haotică, stăpâna apelor și a pământului. Această structură narativă se regăsește în mitologia greacă (Apollo vs. Python), indo-ariană (Indra vs. Vritra), creștină (Sf. Gheorghe vs. balaurul) și slavă (Dobrynya Nikitich vs. Zmeul), sugerând existența unui fond mitic comun, adaptat de fiecare cultură. Totuși, mitul albanez păstrează un element distinctiv: Kulshedra nu este înfrântă întotdeauna prin forță brută, ci uneori prin viclenie, ritual sau ajutor divin, ceea ce relevă importanța cunoașterii tainelor naturii în cultura populară.

Etimologia cuvântului „kulshedër/kulshedra” rămâne dezbătută. Unii filologi o leagă de rădăcini latine (posibil din colubra, „șarpe”), alții de substratele ilir şi tracic sau de influențe slave, însă niciuna dintre ipoteze nu este unanim acceptată. Posibilitatea unei origini preindoeuropene, legată de cultul șarpelui și al apei, este susținută de faptul că simbolismul său se regăsește și în artefacte arhaice și în motive decorative din spațiul ilir.

Comparativ, în mitologia slavă sudică, ființa echivalentă ar fi „Zmeul” sau „Aždaja”, creatură cu mai multe capete, adesea stăpână a ploilor. În Grecia, „Drákon”-ul îndeplinește funcții similare, iar în mitologia românească „Balaurul” și „Zmeul” combină trăsături apropiate de Kulshedra, dar pierd legătura directă cu apele și seceta, păstrând mai degrabă funcția de răpitor al fetelor. În spațiul indo-iranian, asemănarea cu demonul Vritra este izbitoare: acesta blochează apele și este învins de zeul Indra, eliberând ploaia și fertilitatea.

În tradiția orală albaneză, Kulshedra nu aparține doar trecutului mitic. Povești despre ea sunt spuse încă în nopțile lungi de iarnă, însoțite de descântece și blesteme, iar numele său apare în expresii de avertisment sau înjurături („ta marrë kulshedra” – „să te ia kulshedra”), semn că această figură rămâne vie în mentalul colectiv. Prin îmbinarea atributelor de dragon, demon al vremii și spirit al apelor, Kulshedra se conturează ca una dintre cele mai complexe și stratificate figuri ale mitologiei albaneze, păstrând în sine memoria fricii ancestrale de haos și credința în puterea comunității și a eroului de a restabili ordinea lumii.

Povestea Kulshedrei și a Drangoiului

Se povestește, din bătrâni, că odinioară, pe când râurile Albaniei erau sălbatice și munții acoperiți de păduri negre, oamenii trăiau sub teroarea unei făpturi fără seamăn. I se spunea Kulshedra.

Unii zic că avea chip de femeie uriașă, cu șerpi încolăciți pe păr și pe brațe; alții că era balaur cu optsprezece capete, fiecare scuipând foc și grindină. Din adâncurile apelor ieșea, și pământul tremura sub pașii săi. Și tot ce se întâmpla în văzduh ori pe câmpii – secetă, potop, vijelie – era la voia ei.

Dar Kulshedra nu lăsa lumea să trăiască linistită, aşa că cerea jertfă: fete tinere, turme, ori chiar suflete de oameni. Și satul, cu inima strânsă, plătea tribut an de an, ca pământul să rodească și apele să nu se verse peste ogoare.

Până într-o zi, când s-a ridicat dintre oameni un flăcău – Drangoiul. El nu era om de rând, căci avea puteri date de soare și de vânt: aripi ascunse și o sabie făurită din fulger.

Într-o noapte cu lună plină, Drangoiul a coborât la râu și a chemat fiara. Atunci, apele s-au învolburat, pământul s-a zguduit și Kulshedra s-a ridicat din adâncuri, cu ochi de jar și cu flăcări scăpărând pe gură. A început o luptă cum nu se mai văzuse: munții au răsunat de bubuit, iar văile s-au umplut de fum. Drangoiul a zburat deasupra acestei urgii, a lovit și a fost lovit, până ce sabia sa a străpuns inima Kulshedrei. Și atunci, cerul s-a luminat, norii s-au spart, și ploaia cea bună a căzut peste câmpuri. Oamenii au ridicat brațele spre cer și au știut că eroul lor biruise.

Dar bătrânii satului șoptesc și azi: Kulshedra nu piere niciodată pe de-a-ntregul. Ea se ascunde în alte ape, în alte văi, așteptând să fie chemată de frica ori de păcatele oamenilor. Pentru că nu e doar un balaur, ci umbra însăși a lumii – seceta, grindina, focul și haosul. Iar Drangoiul nu e doar un flăcău cu aripi, ci însuși curajul ce se naște din nevoia de a înfrunta întunericul.