În folclorul albanez, balada lui Kostandin și a Doruntinei este una dintre cele mai emoționante mărturii despre puterea cuvântului dat și forța legăturii frățești. Povestea începe într-o familie cu nouă frați și o singură soră, Doruntina, măritată departe de casa părintească. Când mama lor, cu inima grea, se teme că nu își va mai revedea fiica, Kostandini îi jură solemn că, indiferent ce se va întâmpla, o va aduce înapoi ori de câte ori mama o va chema. Timpul trece, războaiele și nenorocirile lovesc familia, iar Kostandin moare, fiind înmormântat în pământul strămoșesc.
Ani mai târziu, mama, copleșită de dor și singurătate, rostește cu voce tare dorința de a-și revedea fiica. Atunci, potrivit legendei, Kostandin se ridică din mormânt, își ia calul și străbate drumurile pentru a-și aduce sora. Doruntina, neștiind de moartea fratelui, călătorește cu el spre casă, mirându-se de paloarea și tăcerea lui. Abia când ajung în curtea mamei, Kostandin dispare în noapte, iar mama, văzându-și fiica, îi dezvăluie adevărul – fratele ei era mort de mult.
În interpretarea etnologică, această baladă are rădăcini în credințele străvechi privind loialitatea absolută, puterea jurământului și concepția că sufletul mortului poate reveni temporar în lumea celor vii pentru a împlini o datorie.

Întoarcerea lui Konstandin din mormânt simbolizează puterea absolută a besei, jurământul sacru albanez care obligă la respectarea promisiunii indiferent de consecințe chiar și după moarte Simbolistica sa depășește cadrul familial, devenind o meditație asupra fidelității, memoriei și legăturilor care nu pot fi rupte nici de moarte. Balada există în numeroase variante pe întreg teritoriul albanez, cu versuri arhaice și motive comune baladelor sud-est europene, dar cu o forță emoțională aparte în versiunea albaneză, unde cuvântul dat rămâne sacru până la capăt.

Konstandin și Doruntina

A fost odată, în vremuri vechi, într-un sat ascuns între munții Albaniei, o familie numeroasă și mândră. Părinții aveau mulți fii și o singură fiică, pe nume Doruntina. Era fata cea mai frumoasă din ținut, cu ochi ca izvoarele de munte și cu părul lung ca spicele coapte de grâu. Frații ei o iubeau nespus, dar mai ales cel mai mic dintre ei, Konstandin, care nu se despărțea niciodată de ea.
Când Doruntina a crescut, a venit vremea ca să se mărite. Un nobil de departe a cerut-o de soție, iar familia a fost de acord, deși mama plângea că își pierde singura fată. Frații erau împotrivă, căci mirele era departe și știau că nu o vor mai vedea des, dar Konstandin, cel mai tânăr și cel mai bun dintre ei, a spus:
— Lăsați-o să meargă, dacă acolo îi e norocul. Jur pe viața mea că, oriunde s-ar afla, dacă mama o va chema vreodată înapoi, eu însumi o voi aduce.
Cuvântul lui a fost primit ca o pecete, și Doruntina a plecat cu mirele ei.
Dar n-a trecut mult și nenorocirea a căzut peste familie: frații Doruntinei au pierit unul câte unul în războaie și alte nenorociri. Nici Konstandin nu a scăpat, și pământul l-a primit în tăcerea lui iar mama, rămasă singură și sfâșiată de durere, se tânguia zi și noapte. Când gândul îi zbura la Doruntina, blestema și se ruga deopotrivă:

— De ce n-ai venit, fiica mea? Unde ești? Ah, Konstandine, tu ai jurat că o vei aduce, și nu ți-ai ținut cuvântul!
Se spune că rugile și blestemele unei mame pot tulbura chiar și mormintele. Într-o noapte de Paște, când clopotele bisericii se amestecau cu vântul, pământul s-a cutremurat, și Konstandin s-a ridicat din mormânt. Îmbrăcat în hainele lui de cavaler, palid ca luna, și-a luat calul și a pornit spre ținutul unde trăia Doruntina.
Când a ajuns, sora lui l-a întâmpinat cu uimire și bucurie:
— Frate drag, cum de-ai venit tocmai tu? Ce minune!
Konstandin i-a spus doar atât:
— Mama ne cheamă. Trebuie să mergem acum.
Doruntina, neștiind nimic de moartea fraților, s-a suit pe cal lângă el. Au călărit noaptea întreagă, prin câmpuri și păduri, până ce zorii s-au ivit peste satul natal. Atunci Konstandin a oprit calul în fața casei părintești și a spus cu glas stins:
— Aici ești, surioară. Intră la mama. Eu nu pot să merg mai departe.
Când Doruntina a coborât, fratele a dispărut în văzduh ca o umbră purtată de vânt. Ea a intrat în casă și și-a găsit mama leșinată de uimire și fericire. Abia atunci a aflat adevărul: că toți frații muriseră și că jurământul lui Konstandin fusese mai puternic decât moartea însăși.
Și așa s-a dus vestea în tot ținutul că dragostea frățească și cuvântul dat pot învia morții și pot birui hotarele dintre lumi.