Arbăreșii (Arvaniții) din Grecia reprezintă o comunitate istorico-lingvistică vorbitoare de arvanită, dialect al limbii albaneze, formată în Evul Mediu târziu și în perioada otomană. Arvanita (dialect al limbii albaneze, Arbërisht/Arvanítika) a fost adusă în sudul Greciei în mai multe valuri de migrație, în principal între secolele XIII–XVI, când locuitori din zonele Albaniei de astăzi s-au stabilit în teritorii din Tesalia, Attica, Beotia, Eubea și Peloponez, adesea la invitația sau stimularea autorităților bizantine sau latine pentru a reconstrui și popula sate și zone agricole. Acești locuitori erau în general creștini ortodocși, ceea ce a facilitat integrarea lor socială și religioasă alaturi de populația greacă locală și a contribuit la crearea de legături politice și culturale de-a lungul secolelor. Dialectul arvanit păstrează elemente ale limbii albaneze medievale, dar a fost puternic influențat de greacă și astăzi este considerat o limbă amenințată, cu majoritatea vorbitorilor vârstnici și lipsă de transmitere către generațiile tinere. Populația arvanită a jucat un rol important în Războiul de Independență al Greciei (1821–1830), cu figuri istorice adesea considerate eroi naționali, consolidând în secolul XIX identitatea lor ca parte a națiunii grecești, păstrând în același timp tradiții culturale și lingvistice specifice. După crearea statului modern grec, politicile naționale de asimilare au inclus marginalizarea sau descurajarea utilizării arvanitei în educație și viața publică, reducând statutul social al limbii și accelerând dispariția ei treptată din uzul cotidian.

Cu toate acestea, arvaniții au continuat să trăiască în comunitățile lor concentrate din sudul Greciei și insulele înconjurătoare, contribuind la istoria și dezvoltarea culturală și socială a țării, în timp ce identitatea lor este adesea percepută ca greacă, cu origini și moștenire arbăreșe integrate în istoria națională a Greciei.

În izvoarele medievale, acești albanezi sunt menționați ca și „Albanoi” sau „Arvanitai”, iar în tradiția lor etnolingvistică au păstrat autodenumirea arbër/arbëresh și limba proprie, o variantă arhaică a dialectului tosk, cunoscută în studiile albanologice sub numele de arvanită. Lingviști precum Shaban Demiraj au subliniat că arvanita reprezintă un reper extrem de important pentru istoria limbii albaneze, deoarece păstrează trăsături fonetice și morfologice arhaice care atestă fazele timpurii ale dezvoltării dialectului tosk, constituind astfel o sursă valoroasă pentru studiul evoluției limbii. Arvanita, limba tradițională a arvaniților din Grecia, așa cum am specificat mai sus, provine dintr-o formă veche a dialectului tosk, stabilizată în perioada migrațiilor albaneze spre sudul Balcanilor în secolele XIV–XVI. Pentru că aceste comunități au fost separate de teritoriul etnic compact albanez timp de mai multe secole, limba lor a evoluat relativ izolat iar ca urmare, arvanita păstrează o serie de trăsături fonetice, morfologice și lexicale considerate arhaice în raport cu albaneza standard modernă. De exemplu, se conservă forme vechi ale unor vocale nazalizate sau structuri morfologice care în Albania au suferit simplificări sau modificări ulterioare. În același timp, arvanita a fost influențată puternic de greacă, mai ales la nivel lexical și sintactic, ca efect al contactului lingvistic îndelungat.

Din punct de vedere istoric, arvanitii au jucat un rol important în viața socială și militară a Greciei înainte și în timpul perioadei otomane, iar în secolul al XIX-lea, numeroase personalități de origine arvanită au participat activ la Războiul de Independență al Greciei, fapt care a determinat integrarea lor în narațiunea națională greacă, adesea cu estomparea dimensiunii lor etnice albaneze, fenomen analizat în istoriografia albaneză contemporană. Din perspective etnologică și antropologică, sursele albaneze evidențiază faptul că arbăreșii din Grecia au conservat timp de secole elemente de drept cutumiar, organizare tradițională, toponimie și cultură materială de origine albaneză, deși procesele de asimilare lingvistică și culturală s-au intensificat în secolele XIX–XX, în contextul formării statului național grec și al politicilor de uniformizare educațională și administrativă. În analiza academică albaneză se subliniază diferența terminologică dintre arbăreșii din Italia și cei din Grecia, din motive istorice și confesionale, întrucât comunitățile din Italia au păstrat o identitate etnoculturală distinctă și o structură ecleziastică proprie, în timp ce arvaniții din Grecia, populație majoritar ortodoxă și integrată timpuriu în structurile sociale locale, au cunoscut un proces mai accentuat de integrare națională. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric și lingvistic, ei reprezintă o ramură a diasporei timpurii albaneze în Balcani, o mărturie a mobilității populațiilor arbăreșe în Evul Mediu târziu și a rolului lor în configurarea etnodemografică a regiunii, iar studierea lor rămâne esențială pentru înțelegerea relațiilor istorice balcanice, a dezvoltării dialectelor limbii albaneze și a proceselor identitare din Europa de Sud-Est.

În continuarea evoluției istorice a acestui comunități, situația arbăreșilor (arvaniților) din Grecia contemporană se caracterizează printr-o integrare aproape completă în structura națională greacă și printr-o reducere semnificativă a elementelor lor distinctive lingvistice. După consolidarea statului grec în secolul XIX și mai ales în secolul XX, procesele de construire a identității naționale, educația obligatorie în limba greacă și urbanizarea masivă au contribuit la slăbirea treptată a utilizării arvanitei în viața publică și privată. Astăzi, majoritatea indivizilor de origine arvanită se autoidentifică ca si greci din punct de vedere național, iar apartenența arbăreșă se manifestă mai mult ca o moștenire culturală sau amintire familială. Limba arvanită, considerată în studiile albanologice ca si o varianta istorica a dialectului tosk al limbii albaneze, se află într-o fază avansată de declin funcțional, fiind vorbită în principal de generațiile vârstnice în anumite zone rurale din Attica, Beoția și Peloponez, în timp ce transmiterea intergenerațională este întreruptă sau foarte limitată. Din punct de vedere sociolingvistic, această situație reprezintă un caz tipic de schimbare lingvistică, în care o comunitate bilingvă trece treptat la utilizarea exclusivă a limbii dominante din motive de prestigiu, funcționalitate instituțională și mobilitate socială. Din perspectivă juridică și politică, arvanitii nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică în Grecia, ceea ce reflectă auto-percepția majorității ca parte integrantă a națiunii grecești, dar limitează în același timp posibilitățile instituționale de conservare și promovare a limbii lor tradiționale. Totuși, în ultimele decenii se observă un interes crescut academic și cultural pentru documentarea moștenirii arvanite, atât în domeniul studiilor istorice și lingvistice, cât și în colectarea folclorului, toponimiei și tradițiilor orale, tratând această comunitate ca un element important al istoriei etnodemografice a Greciei și al prezenței istorice albaneze în Balcani. În acest sens, situația actuală a arbăreșilor din Grecia ilustrează tensiunea dintre integrarea națională și păstrarea specificului etnocultural, un fenomen frecvent în contexte balcanice, unde identitățile istorice s-au întrețesut și transformat de-a lungul secolelor.