În secolul al XV-lea și în deceniile care au urmat, odată cu înaintarea Imperiului Otoman în Balcani, zeci de mii de albanezi au ales calea exilului pentru a nu trăi în robie. Se estimează că aproximativ 200.000 de oameni au părăsit Albania, ducând cu ei limba, credința și memoria unei patrii pierdute. O parte dintre acești refugiați s-au stabilit în nordul Italiei, în teritoriile aflate sub stăpânire venețiană, unde în timp au fost asimilați. Cei mai mulți însă, veniți din centrul și sudul Albaniei, au ajuns în Regatul Napoli, primind pământuri în Sicilia, Calabria, Basilicata, Capitanata, Puglia și Molise.

După anul 1532, comunităților deja formate li s-au alăturat și albanezii din Moreea, consolidându-se astfel identitatea arbăreșe ultimele valuri de migrație continuând până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Pământurile oferite refugiaților erau, în mare parte, aspre și sterpe, dar prin muncă neobosită acestea au fost transformate în ogoare roditoare, sursa principală de trai pentru noile comunități.

De-a lungul timpului, s-au format aproximativ 80 de sate arbăreșe, adevărate insule de cultură albaneză în sudul Italiei. Și astăzi, aceste comunități pot fi întâlnite în apropiere de Palermo, la Hora e Arbëreshve (Piana degli Albanesi), în Calabria sau la Palazzo Adriano, unde tradițiile, limba și conștiința originii albaneze continuă să fie transmise din generație în generație. Arbăreșii nu sunt doar o diasporă istorică, ci o punte vie între Albania medievală și Italia contemporană.

În sudul Italiei, satele arbrăreșe nu formează un teritoriu compact, ci mai degrabă o hartă fragmentată, alcătuită din adevărate insule de memorie. În jurul orașului Cosenza, în localități precum Ungra, San Demetrio Corone sau Frascineto, dar și în apropierea orașului Catanzaro ori în alte regiuni ale Calabriei, Basilicatei sau Siciliei, comunitățile arbăreșe trăiesc separate unele de altele, dar unite prin aceeași limbă, aceeași istorie și aceeași conștiință a originii comune.

Arbăreșii au păstrat nu doar vechiul lor nume etnic, adus din Albania medievală, ci și limba, cultura și cultul eroului național Gjergj Kastrioti – Skanderbeg. Identitatea lor nu a supraviețuit întâmplător. Tradițiile războinice, spiritul de rezistență și conflictele istorice cu nobilimea feudală italiană, dar mai ales cu Biserica Romano-Catolică din Roma, care a încercat mult timp să-i supună jurisdicției sale, au contribuit la consolidarea unei identități distincte și tenace.

Un rol esențial în păstrarea conștiinței naționale l-au avut instituțiile de învățământ arbăreșe. Colegiul italo-albanez din Palermo și, mai ales, Colegiul Sfântului Adrian din Calabria, întemeiate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, au devenit adevărate centre de formare intelectuală, iar din aceste școli au ieșit generații de cărturari, scriitori și gânditori care au contribuit decisiv la cultivarea limbii albaneze și la recuperarea istoriei poporului lor.

În mod special, Colegiul Sfântului Adrian, cu sediul la San Demetrio Corone, s-a transformat într-un adevărat centru al inteligenței patriotice arbăreșe. De aici au pornit personalități care s-au implicat activ în mișcarea Risorgimentului italian, luptând pentru unificarea Italiei, dar care, în același timp, au fost figuri marcante ale Renașterii Naționale Albaneze. Prin scrierile și publicațiile lor, acești intelectuali au devenit vocea Albaniei și a arbăreșilor în Europa. Nu întâmplător, Giuseppe Garibaldi recunoștea, într-o scrisoare adresată Dorei d’Istria, sacrificiul și devotamentul arbăreșilor din Italia în lupta pentru întemeierea statului italian modern. Este una dintre acele recunoașteri care arată cât de profund s-au implicat aceste comunități într-o istorie care nu era doar a lor, dar pe care au simțit-o ca fiind și propria lor cauză.

Astăzi, în ciuda transformărilor economico-sociale și a migrației continue pentru muncă, coloniile arbăreșe nu dispar, ci dimpotrivă, ele traversează un nou moment de trezire identitară. Reviste culturale, inițiative editoriale și o tot mai clară asumare a limbii literare albaneze, inclusiv în acord cu normele stabilite de Congresul Ortografiei, arată că arbăreșii nu sunt doar o relicvă a trecutului, ci o comunitate vie, care continuă să-și negocieze locul între memorie și prezent. Pentru a-și asigura dreptul la învățarea limbii materne în școlile primare ale comunelor lor, arbăreșii au dus, de-a lungul timpului, o luptă tăcută, dar constantă. Această preocupare pentru limbă merge mână în mână cu legătura vie și neîntreruptă cu patria-mamă, a cărei evoluție este urmărită cu atenție și afecțiune, chiar și după secole de separare geografică.

Împreună cu limba maternă, arbăriștia, care păstrează trăsături arhaice ale albanezei vechi, coloniile arbăreșe au conservat până astăzi obiceiuri, datini și tradiții străvechi din sfera culturii materiale și spirituale. Prin intermediul lor, ni se oferă posibilitatea rară de a recunoaște fragmente autentice ale culturii populare albaneze din secolul al XV-lea, păstrate aproape intacte într-un alt spațiu istoric. Se disting în mod special costumele populare feminine, remarcabile prin frumusețea și bogăția ornamentelor, dar și folclorul extrem de bogat, dominat de poezia epică eroică. În această poezie se păstrează vie, până în zilele noastre, memoria luptelor legendare ale albanezilor sub conducerea lui Gjergj Kastrioti – Skanderbeg. De asemenea, în ritualurile de nuntă și de naștere, în sărbătorile populare, în cântece, jocuri și dansuri se regăsește un număr impresionant de elemente comune cu cele ale Albaniei de origine.

Toate acestea constituie dovezi clare ale unității culturale și etnice a trunchiului național albanez, din care arbăreșii s-au desprins cu multe secole în urmă, fără a-și pierde însă niciodată dragostea și legătura profundă cu vechiul lor pământ.

Limba arbăreșe (arbërishtja) este, de altfel, numele cel mai vechi al limbii albaneze, folosit încă din Evul Mediu timpuriu, iar așa o numesc și astăzi arbăreșii din Italia și Grecia. Termenii arbërisht(e) și arbëreshe sunt formați cu ajutorul sufixelor -isht(e) și -esh(e) din vechiul nume etnic al poporului și al țării: Arbër sau Arbën.

În Albania, în ultimele două-trei secole, aceste denumiri au fost înlocuite treptat de termenii shqip și shqiptar, din care s-au format și numele moderne Shqipëri și shqiptar. Adverbul shqip este atestat documentar încă din „Meshari” lui Gjon Buzuku și apare ulterior în operele lui Pjetër Budi. Cu toate acestea, scriitorii vechi din nordul Albaniei foloseau frecvent termenul gjuha e arbëneshe, la fel ca și autorii arbăreși, păstrând astfel vie denumirea originară a limbii. Astfel, arbërishtia nu este doar o varietate lingvistică, ci o punte vie între Albania medievală și prezent, între o identitate istorică și o memorie care continuă să se transmită prin limbă.

Asdtfel, arbăreșii nu sunt o simplă comunitate istorică, pierdută în sudul Italiei, ci o formă rară de continuitate, și asta deoarece după mai bine de cinci secole de depărtare, ei nu au păstrat doar numele unei patrii vechi, ci și limba, memoria și felul de a fi al unei Albanii medievale care, în multe privințe, nu mai există nici măcar în spațiul ei de origine.

Prin limba lor, prin rituri, costume, cântece și prin cultul persistent al lui Skanderbeg, arbăreșii ne arată că identitatea nu este o chestiune de granițe, ci de conștiință, demonstrând astfel că o cultură poate supraviețui nu prin izolare, ci prin echilibru: integrați în istoria Italiei, implicați în Risorgimento, dar fără a-și dizolva rădăcinile.

Astăzi, când migrația, globalizarea și uniformizarea culturală par să șteargă diferențele, arbăreșii oferă o lecție tăcută, dar profundă: aceea că limba maternă nu este un detaliu folcloric, ci un spațiu de memorie vie. Faptul că, după secole, ei continuă să vorbească arbërisht, să scrie, să publice și să se raporteze conștient la Albania arată că legătura cu trecutul nu este un obstacol, ci o resursă. Iar pentru Albania, arbăreșii nu sunt doar o diasporă veche, ci o oglindă. Una care ne arată ce se poate pierde, dar și ce se poate salva, atunci când identitatea este trăită, nu doar declarată.