Kosovo, o regiune cu rădăcini istorice adânci în identitatea albaneză, a devenit în secolul XX, și mai ales la sfârșitul său, epicentrul unui conflict sângeros care a marcat destrămarea Iugoslaviei. Tensiunile etnice, religioase și politice, alimentate de decenii de marginalizare, au culminat într-o confruntare violentă între majoritatea albaneză din Kosovo și regimul sârb condus de Slobodan Milošević.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Kosovo a fost încorporat în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia ca provincie autonomă în cadrul Serbiei. Deși Constituția din anul 1974 a recunoscut o anumită autonomie, albanezii kosovari, majoritari în regiune, s-au simțit tratați ca ṣi cetățeni de rang secund. Această autonomie a fost redusă drastic începând cu anul 1989, când Milošević a recurs la discursuri naționaliste precum și la invocarea mitologiei bătăliei din anul 1389 pentru a justifica o recentralizare autoritară.

Anii ’90 au fost marcați de o rezistență kosovara pașnică condusă de Ibrahim Rugova, însă în fața represiunilor continue, a apărut Armata de Eliberare a Kosovo (UÇK), care a trecut la lupta armată. Răspunsul autorităților sârbe a fost devastator. Au urmat raiduri violente, distrugerea satelor, execuții sumare și o campanie de epurare etnică împotriva populației albaneze.

Aproximativ 800.000 de albanezi kosovari au fost alungați din casele lor, refugiindu-se spre Albania, Macedonia și Muntenegru. Mii de civili au fost uciși, sute de sate au fost incendiate, iar mărturiile supraviețuitorilor vorbesc despre execuții în masă, violuri sistematice și copii despărțiți de părinți în haosul refugiului.

După eșecul negocierilor internaționale de la Rambouillet și în fața atrocităților tot mai vizibile, NATO a intervenit militar în luna martie a anului 1999, lansând o campanie aeriană împotriva Belgradului. După 78 de zile de bombardamente, Milošević a acceptat retragerea trupelor sârbe din Kosovo, care a fost pus sub administrația ONU și securizat de trupele internaționale de menținere a păcii.

Pentru albanezii din Kosovo, războiul a fost o dramă existențială, o luptă pentru supraviețuire, pentru demnitate, pentru dreptul de a vorbi limba lor, de a-și trăi tradițiile, de a nu mai fi invizibili într-un stat care i-a considerat inamici. Chiar și după încetarea focului, cicatricile au rămas adânci: familii întregi destrămate, oameni dați dispăruți, orașe care încă poartă urmele incendiilor, cimitire improvizate și o tăcere grea care bântuie locurile martore ale ororii.

Refugierea albanezilor kosovari în Albania în timpul războiului din perioada 1998–1999 a fost una dintre cele mai mari crize umanitare din Europa postbelică. Pe fondul unei campanii sistematice de epurare etnică desfășurată de armata și forțele paramilitare sârbe, sute de mii de albanezi kosovari și-au părăsit casele în grabă, fugind din calea violențelor, incendierilor și execuțiilor sumare. Drumurile spre graniță au fost presărate cu convoaie de refugiați — bătrâni, femei, copii — mergând pe jos, cărând puținul ce mai puteau salva, în timp ce mașinile armatei iugoslave blocau trecerile sau îi întorceau înapoi în sate transformate în capcane.

Albania, deși una dintre cele mai sărace țări europene la acel moment, a primit valuri de refugiați cu o solidaritate impresionantă. În câteva luni, peste 400.000 de albanezi din Kosovo au trecut granița, iar autoritățile albaneze, în colaborare cu organizații internaționale (UNHCR, Crucea Roșie, Medici fără Frontiere etc.), au ridicat tabere de refugiați în Kukës, Tropojë, Shkodër, Tirana și în alte regiuni. Adesea, familiile albaneze i-au primit în casele lor, împărțind puținul pe care îl aveau. Copiii refugiați au fost integrați temporar în școli locale, iar femeile și bătrânii au fost îngrijiți în spitale de campanie.

Dar în spatele acestor eforturi umanitare se ascund povești sfâșietoare. Mulți dintre cei care au ajuns în Albania fuseseră martorii unor atrocități greu de imaginat. Forțele sârbe au comis numeroase crime de război împotriva populației civile kosovare: masacre precum cel de la Račak (ianuarie 1999), unde 45 de civili neînarmați au fost executați, au șocat opinia publică internațională. Alte masacre notabile au avut loc la Meja, Suva Reka, Izbica și Podujevo.

Violența sexuală a fost folosită ca și armă de război: numeroase femei albaneze au fost violate în mod sistematic de către soldații și paramilitarii sârbi, fie în fața familiilor, fie în locuri izolate sau centre de detenție improvizate. Un raport al Human Rights Watch documentează mărturii ale supraviețuitoarelor, arătând că aceste acte aveau un caracter organizat, menit să umilească, să distrugă moralul comunității și să răspândească teroare.

Mulți bărbați albanezi au fost arestați arbitrar, bătuți, torturați și, în multe cazuri, au dispărut fără urmă. Cadavrele unor victime au fost găsite ani mai târziu în gropi comune din Serbia, inclusiv în apropierea bazei de poliție de la Batajnica, unde fuseseră transportate în secret pentru a ascunde urmele crimelor.

În urma războiului, tribunalul de la Haga (TPII) a deschis dosare împotriva mai multor oficiali sârbi, inclusiv împotriva lui Slobodan Milošević, acuzat de crime împotriva umanității, iar mărturiile victimelor și documentarea extinsă a atrocităților au confirmat amploarea suferinței albanezilor kosovari.

Refugiul kosovarilor în Albania nu a însemnat doar salvarea de la moarte, ci și începutul unei noi traume. Mulți dintre cei care s-au întors în Kosovo după încetarea războiului nu și-au mai găsit casele, satele lor fiind rase de pe fața pământului sau arse. Războiul a lăsat urme adânci în sufletul unei generații, dar și un legământ al memoriei și rezistenței.

Independența declarată în anul 2008 a fost pentru mulți un vis împlinit, dar drumul a rămas dificil. Kosovo continuă să caute recunoaștere internațională deplină, iar reconstrucția nu este doar una fizică, ci profund morală și identitară. Războiul din Kosovo rămâne una dintre cele mai dureroase pagini ale sfârșitului de secol XX în Europa, o rană colectivă care vorbește despre suferință, curaj și despre prețul libertății.

Marturii ale albanezilor kosovari

În primăvara anului 1999, granițele Albaniei au fost trecute de valuri nesfârșite de oameni fugind dintr-un coșmar: bătrâni slabi, femei cu prunci în brațe, copii desculți, adolescenți cu priviri rătăcite și bărbați tăcuți, învinși de neputință. Peste 400.000 de refugiați albanezi din Kosovo au ajuns în Albania, fugiți din calea unei campanii sârbe de teroare, epurare etnicã și moarte.

În localitatea Kukës, în nordul Albaniei, pământul tremura sub roțile autobuzelor, tractoarelor și căruțelor încărcate peste măsură. Martorii internaționali au descris scene de haos și disperare: femei leșinate de oboseală, copii cu fețele murdare de praf și plâns, oameni care-și pierduseră toate actele și orice legătură cu viața de dinainte.

O femeie din Gjakova declara pentru Human Rights Watch: „Au intrat în sat și au început să tragă în aer. Apoi au venit din casă în casă. Pe un bătrân l-au împușcat în piept. L-au lăsat în drum, acolo, ca avertisment.”

Masacrul de la Meja (27 aprilie 1999) este una dintre cele mai documentate atrocități. Peste 300 de bărbați și băieți albanezi au fost opriți la un punct de control sârb, separați de familiile lor și executați. Multe dintre corpurile lor au fost ulterior transportate în Serbia și aruncate în gropi comune. Printre victime s-a numărat și un adolescent de 15 ani, Ardian, al cărui tată, scăpat ca prin miracol, a povestit cum fiul său a fost smuls cu forţa din brațele mamei și împins într-un camion militar.

Un alt caz tragic este cel de la Suva Reka, unde întreaga familie Berisha, formată din 14 membri, a fost executată de forțele sârbe în propria casă. Supraviețuitoarea Lumturie Berisha, rănită și ascunsă sub trupurile celorlalți, a depus mărturie mai târziu în fața Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII), contribuind la inculparea unora dintre ofițerii responsabili.

În Albania, taberele de refugiați improvizate s-au transformat temporar în orașe de corturi. La Fierza, Morinë și Kukës, organizațiile umanitare au construit adăposturi, spitale de campanie și școli temporare. Într-un raport din luna aprilie a anului 1999, UNICEF nota că „peste 60% dintre copiii refugiați au asistat la acte de violență extremă. Mulți suferă de traume severe.”

În acest timp, în Serbia, autoritățile încercau să șteargă urmele crimelor. Gropi comune au fost descoperite ani mai târziu la Batajnica, Petrovo Selo și Peručac, cu sute de cadavre transportate ilegal din Kosovo. Aceste operațiuni, denumite „Operațiunea ascunderea”, au fost dezvăluite în timpul procesului împotriva lui Slobodan Milošević și în documente interne ale poliției sârbe.

Martorul sârb Rade Marković, fost șef al serviciului de securitate de stat, a declarat în instanță: „Ni s-a ordonat să facem totul pentru a elimina cadavrele. Am primit camioane frigorifice pentru transportul lor.”

Aceste mărturii și documente au fost esențiale în procesele de la Haga, unde mai mulți comandanți sârbi au fost condamnați pentru crime împotriva umanității. Totuși, multe dintre victimele masacrelor nu au fost identificate nici astăzi, iar durerile familiilor lor rămân deschise. Mărturiile lor rămân dovada vie a unei tragedii istorice care nu trebuie uitată.

---

Surse bibliografice

Human Rights Watch. (2001). Under Orders: War Crimes in Kosovo

International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia (ICTY), Case IT-05-87

UNHCR. (1999). Kosovo Emergency Update

Amnesty International. (2000). Kosovo: Rape as a Weapon of War.

UNICEF. (1999). Kosovo Situation Reports, April–June 1999.

OSCE. (2001). Kosovo/Kosova: As Seen, As Told.

Clark, H. (2000). Civil Resistance in Kosovo. Pluto Press.

.