“All we want is to reduce the Albanian population to a manageable level.” – Zoran Andjelkovic, former Serbian governor of Kosovo.

Acest material a aparut initial pe Kosovoperomaneste”.

Kosovo je Srbija?

“Lažemo da bi smo obmanuli sebe, da utešimo drugog; lažemo iz samilosti, da nas nije strah, da ohrabrimo, da sakrijemo svoju i tudju bedu, lažemo zbog poštenja. Lažemo zbog slobode. Laž je vid našeg patriotizma i potvrda naše urodjene inteligencije. Lažemo stvaralacki, maštovito, inventivno.”

“ Noi mintim ca sa ne deceptionam pe noi insine, ca sa consolam pe ceilalti. Noi mintim pentru mila, mintim ca sa inlaturam frica, ca sa ne incurajam pe noi insine si ca sa ascundem mizeria noastra, dar si a altora. Noi mintim pentru dragoste si onestitate. Noi mintim pentru libertate. Minciuna este o trasatura a patriotismului nostru si dovada a istetimii inascute. Noi mintim in mod creativ, imaginativ si inventiv.”

Dobrica Ćosić – scriitor Serb si nationalist renumit, presedinte al Yugoslaviei intre 1992 – 1993.

Am deschis acest subiect nu cu scopul de a lua partea sârbilor sau albanezilor în această dispută care durează de sute de ani, ci din pricina lozincii ‘’Kosovo je Srbija’’, o expresie care s-a auzit și încă se mai aude pe strazile Belgradului, s-a auzit la Bucuresti și mai peste tot în România, fiind întodeauna insotita de un amalgam de trăiri. Încercand sa evit sentimentele pro- sau contra expresiei „Kosovo je Srbija”, voi încerca să vă ofer o scurtă prezentare a problemei, privită din anumite puncte de vedere, lucru care poate că va ajuta pe oricine să judece daca aceasta „expresie” are un bazament istoric, sau este un rezultat al emoțiilor complexe care au caracterizat Yugoslavia și statele care s-au format după dastramarea acesteia.

1. Istorie

Albanezii.

– Din datele istorice, dar și din cele lingvistice și antropologice se poate trage concluzia că albanezii sunt urmașii direcți ai ilirilor, și prin urmare sunt considerați primii pe pământurile pe care traiesc și astăzi. Într-o excelentă lucrare, «Gli illiri», a cercetătorului croat Aleksander Stipcevici din Zagreb, publicată  în anul 1966, când situaţia din Kosovo nu ridica inca probleme, aflăm că vechii greci numeau iliri«…populaţiile aşezate la nord de Macedonia şi Tracia, de la hotarele Caoniei şi de la Tesprotia până la Dunăre». Autorul ajunge la concluzia că «…ilirii ocupau o întindere cuprinsă între Marea Adriatică la vest şi Alpii orientali până la Dunăre, Morava la est şi pământurile elenice la sud», ceea ce ne conduce la concluzia că erau vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, având unele asemănări cu populaţiile din marea familie tracică şi fiind în contact direct şi cu cea dacică. Ilirii vor fi romanizaţi pe coasta Mării Adriatice, unii dintre ei devenind chiar împăraţi Romei, însă marea masă iliră îşi va păstra etnicitatea până în secolul VII, când se va începe asimilarea lor de către coloniştii diferitelor neamuri slave, mai puţin cei din munţii Albaniei. „Albanezii se consideră a fi urmaşii vechilor iliri“, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie şi preşedintele Uniunii Culturale a Albanezilor din România.

„Din toate timpurile, cele mai multe neînţelegeri între sârbi şi albanezi s-au concentrat asupra districtului Kosova, pe care sârbii, din interese politice, îl desemnează cu numele de Vechea Serbie. Ori, istoria ne arată că ţinutul pe care sârbii îl numesc astfel se chema în antichitate Dardania. Căutând etimologia cuvântului, vedem că albanezii traduc acest cuvânt, în limba lor, prin pară sau păr (dardha). În Albania sunt însă şi azi multe sate care poartă numele de Dardha şi locuitorili lor se numesc dardhani sau dardhari, ceea ce corespunde exact cu numele vechilor dardanieni, care nu erau altceva decât strămoşii albanezilor care locuiesc în aceste ţinuturi şi astăzi. În ceea ce-i priveşte pe sârbi, venirea lor în Balcani datează doar din era noastră: 636, cotropind ţinuturile ocupate atunci de către albanezi, care au trebuit să le cedeze locul şi să se refugieze în munţi. Şi atunci vedem pe sârbi stabilindu-se în părţile pe care o numesc Vechea Serbie.“ (Nicolae Lako, „Drepturile Albaniei“, Tipografia Albania, Constanţa, 1921)

În anul 160 î.Hr Iliria este ocupată de către Imperiul Roman iar Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superior) iar capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea Dardaniei, deja provincie romana, includea Kosovo-ul de astăzi, în est, și provincia nou creată a Prevalitanei, cu capitala la Doclea.

În anul 527, împaratul Justinian I, inițiază ocuparea regiunilor romane și prin urmare, dupa câțiva ani, Dardania este inclusă în Imperiul Bizantin. La început de sec. VII, în regiune incep să aibă loc primele miscari ale slavilor, iar  între anii 839 – 852, Dardania se găsește sub ocupația împaratului bulgar, Khan Presian.

În această perioadă, Imperiul Bizantin începe un nou război împotriva imperiului bulgar, pentru ca în anul 1018 să reușească să re-ocupe Dardania.

În secolul XI Imperiul Bizantin începe să decadă și influența unui nou imperiu se va face simțită pe teritoriul Dardaniei: Imperiul sârb. În anul 1018 Stefan Nemanja începe războiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care îl și reușeste în anul 1216, iar sârbii ajung să creeze Imperiul sârb (1346 – 1371) care includea Serbia de astăzi, Muntenegrul și o parte din Kosovo-ul de astăzi.

Sârbii

Sarbii sunt un popor care aparține grupului Indo-European și în același timp populației slave, iar analizele etnice arată că ar orgini balto-slavice. Există 2 teorii despre venirea lor in Balkani : 1. Ar fi sosit din munții Urali (aici se face o legătura probabila cu triburile sorb, care trăiau în munții Caucaz); 2. Sau ar fi veniți din Europa centrală : sudul Germaniei și nordul Cehiei de astăzi. Existą o a treia varinată despre originea sârbilor, dar care nu găsește un sprijin real în mediul academic, cea că sârbii ar fi urmaṣi ai ilirilor și că Regatul Ilir era condus de către sârbi.

Există totuṣi date istorice care dovedesc că triburile slave ar fi ajuns in Balcani in secolul VII într-un numar nu foarte bine determinat, dar se crede ca au fost în jur de 10-20 000 de oameni. La început slavii nu au avut un teritoriu al lor, dar la puțin timp dupa ce au ajuns în spațiul balcanic ar fi ajuns la o înțelegere cu Heraclius Flavius Augustus (împarat roman) și au ocupat astfel teritoriul dalmat. Se crede că numele de sârb provine din latina – servus: servant. Prima organizare statală a sârbilor are loc în secolele VII și VIII. Nu se cunoaște care a fost prima capitală (se consideră că au fost mai multe orașe importante), dar în cronicile istoricilor contemporani se vorbeste de Ragusa (Dubrovnikul de astăzi) și Dostinika. Deși mulți cercetători s-au concentrat pe analizarea primelor forme statale ale sârbilor, niciunul nu a reușit sa stabileasca locația exactă a orașului Dostinika.

În anul 1018 dinastia Nemanja începe războiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru pe care îl reușește în anul 1216. Sârbii ajung să creeze Imperiul sârbesc (1346 – 1371) care includea Serbia de astăzi, Muntenegrul si o parte din Kosovo-ul actual.

La sosirea lor pe teritoriul peninsulei balcanice, sârbii erau un popor pagân. Nu există date clare despre primele contacte ale sarbilor cu popoarele care traiau déjà în Balcani, dar se știe ca au existat schimburi lingvistice, spre exemplu: sârbii au folosit aceleași denumiri ca și popoarele autohtone pentru munții, râurile și regiuniile mai mari, dar au folosit noi denumiri slavone pentru regiunile mai mici (pe care astazi le numim sate). De la vlahi și de la albanezi, sârbii au preluat anumite terminologii în care țin de obiceiul creșterii animalelor, iar în schimb, vlahii și albanezii au împrumutat multe cuvinte din domeniul agricultural.

Vlahii și albanezii foloseau același cuvânt pentru a-i distinge pe sârbi de alte popoare skje. Acest cuvant a se păstrează și în ziua de astazi în limba albaneza.

2. Demografie.

1455

– Recensământul funciar (Sûreti defter-i sancak-i Arvanid, H. Inalcik, Ankara 1954) din anul 1455 înregistrează un total de 480 de sate, din care doar 23 aveau denumiri în limba albaneza, 45 în limba vlahă, câteva în limba greacă, croată, bulgară și evreaiscă. Restul satelor (majoritatea lor) aveau denumiri în limba sârbă. Bazându-se pe aceste date se poate presupune că sârbii au fost majoritari în Kosovo.

1487

– Recensământul dinastiei Brancovič. Acest recensământ acoperă regiunile : Vucitrn, Ipek, Klinje e Poshtme, Decani și Metohija. Populația acestor regiuni se împarte în creștini și musulmani, neoferind vreo informație despre etnia locuitorilor.

Sec. XVII si XVIII

Între anii 1683–1699 are loc războiul între Imperiul Otoman si cel Habsburgic, când. albanezii, conduși de Pjeter Bogdani, reușesc cu sprijinul armatei austriece să elibereze Kosovo (de sub turci) în anul 1686. Câțiva istorici (Mile Bjelajac, Istvan Deak) pretind că un număr de 60 000 de sârbi a fost obligat sa plece din Kosovo śi să se stabileasxă în Vojvodina. Această mișcare a populației este recunoscută în istoria sârba drept Marea migrație sârbească. Însă, există și alte puncte de vedere, sprijinite în mod special de istoricul Noel Malcolm care susține că mitul migrației sarbe este o teza politică a sârbilor cu scopul de a justifica populația majoritar albaneză din regiunea Kosovo.

Sec. XIX

În anul 1804, sârbii încep aşa numita Revoluție sârbă și reusesc ca în anul 1867, sa-si declare independența. Kosovo nu este parte a Serbiei și nu exista vreun recesământ care să ofere date exacte despre populația din Kosovo. Recensămintele din acest secol sunt contradictorii (de multe ori albanezii sunt majoritari, de alte ori sarbii) și aceasta se datoreaza în mod special infornațiilor oferite de către Imperiul Otoman, care împarțea cetațenii în funcție de religie și nu de etnie.

Statisticile austriece din anul 1899 prezinta astfel situația demografică din Kosovo :

• 182,650 albanezi (47.88%)
• 166,700 sârbi (43.7%)

Sec. XX

În anul 1906, jurnalistul britanic H. Brailsford estimează că 75% din populația din Kosovo este albaneză, iar Alfred Stead, publică o hartă demografică arătând că albanezii reprezinta doar 50% din populatia din Kosovo.

Cel care a oferit date mai exacte a fost istoricul german Gustav Weigand:

• Pristina: 67% Albanezi, 30% Sârbi;
• Prizren: 63% Albanezi, 36% Sârbi;
• Vučitrn: 90% Albanezi, 10% Sârbi;
• Uroševac: 70% Albanezi, 30% Sârbi;
• Gjilan: 75% Albanezi, 23% Sârbi
• Mitrovica: 60% Sârbi, 40% albanezi.

1921

Primul recensământ din Regatul sârbilor, croaților si slovenilor oferă următoarele date privind populatia din Kosovo (bazându-se pe limba materna a locuitorilor din Kosovo):

• Albanezi: 288,907 (65.8%)
• Sârbi sau croați: 114,095 (26.0%)
• Turci: 27,915 (6.4%)
• Romani: 402
• Sloveni: 184
• Nemti: 30
• Unguri: 12

1931

Recensământul din anul 1931 separă populația de 552,064 locuitori astfel :

• Albanezi: 331,549 (60.06%)
• Sârbi, Croați, Sloveni si Macedoneni: 180,170 (32.64%)
• Maghiari: 426 (0.08%)
• Nemti: 241 (0.04%)
• Alte popoare slave: 771 (0.14%)
• Alții: 38,907 (7.05%)

1940

Faceți click pe harta pentru a vedea mai multe amanunte.

1948: 727,820 locuitori:

1948: 727,820 locuitori:

• • 498,242 Albanezi (68.46%)
  • 171,911 Sârbi (23.62%)
  • 28,050 Muntenegreni (3.86%)
  • 11,230 Roma (1.54%)
  • 5,290 Croați (0.73%)
  • 1,315 Turci (0.18%)
  • 526 Macedoneni (0.07%)
  • 362 Ruși (0.05%)
  • 283 Sloveni (0.04%)
  • 197 Nemți (0.03%)
  • 83 Maghiari (0.01%)
  • 77 Bulgari (0.01%)
  • 39 Italieni
  • 29 Cehi
  • 18 Romani
  • 2 Slovaci
  • 9,679 Musulmani (1.33%)
  • 456 fără etnie (0.06%)

1953:  808,141 locuitori:

• • 524,559 Albanezi (64.91%)
  • 189,969 Sârbi (23.51%)
  • 34,583 Turci (4.28%)
  • 31,343 Muntenegreni (3.88%)
  • 6,201 Croați (0.77%)
  • 972 Macedoneni (0.12%)
  • 411 Sloveni (0.05%)
  • 6,241 Yugoslavi (0.77%)

1961: 963,959 locuitori:

• • 646,604 Albanezi (67.08%)
  • 227,016 Sârbi (23.55%)
  • 37,588 Muntenegreni (3.9%)
  • 8,026 Musulmani (0.83%)
  • 7,251 Croați (0.75%)
  • 5,203 Yugoslavi (0.54%)
  • 3,202 Roma (0.33%)
  • 1,142 Macedonieni (0.12%)
  • 510 Sloveni (0.05%)
  • 210 Maghiari (0.02%)

Faceti click pe harta pentru a vedea mai multe amanunte.

1991

Serbia Veche

Teoria despre Serbia Veche puteam s-o includem la începutul acestei discutii, dar nevrand sa adormim curiozitatea cititorului, am lasat-o la sfarsit. Raspunsul despre istoria Serbiei Veche am gasit-o în mai multe carti scrise de istorici, insa aceasta lucrare am bazat-o cel mai mult (la sugestia unui prieten sarb) pe cartea istoricului si academicului Sima Ćirković (nascut la Osijek, 29 ianuarie 1929) – The Serbs.

Cele mai importante personajele istorice din perioada a asa numitei Serbia Veche (Stara Serbia) sunt Stefan Nemanja (Sfantul Simeon) si fiul sau Ratsko (Sfantul Sava). Cel mai important oras din Serbia in sec. XII a fost orasul Ras, care a fost fondat de catre Imparatul bulgar Peter.

Nemanja a luat puterea intr-o perioada nu tocmai stralucita si activa pentru istoria Serbiei. El a ales sa-i se opune Imperiul Bizantin si pentru a reusi acest lucru a stabilit relatii cu Frederick Barbosa, Imparatul Sfant al Romei si cu Republica Veneta. Aceste relatii nu au fost de durata si Nemanja a capitulat in fata Imperiului Bizantin (1172). Ca pedeapsa bizantinii l-au luat pe Nemanja la Constantinopol unde l-au umilit. Dupa putin timp petrecut in centrul Imperiului Bizantin, Nemanja se intoarce din nou in Serbia, unde devine din conducatorul tarii.

Chiar daca pierduse in fata Imperiului Bizantin Nemanja a reusit sa mentina influenta in regiune. Stefan Nemanja si familia lui au avut sub conducere teritorile Serbiei Sfante (Baptised Serbia – Serbia botezata) si Zahumlje, Travunia si Duklja. Nemanja a stapanit si pamanturile care se aflau in nordul raului Drin. Insa, trebuie inteles ca aceste teritorii nu erau unite si nu creau un singur stat. Fiind regiuni cu obiceiuri si traditii diferite erau conduse de conducatori autohtoni. Observand acesta structura Stefan Nemanja si-a dat seama de pericolul conflictelor interne si a inceput incercarile pentru a mentine aceste regiuni sub influenta sa.

Dupa  Asamblea din Ras, 1196 Nemanja lasa  puterea la al doilea fii al sau, Stefan, si  se retrage si se face calugar. El a ales sa petreaca restul vietii la prima manastire mare din Serbia, manastirea din Studenica, care a fost construita chiar de el in 1183.

Manastirea din Studenica

Dupa intrarea in manastirea din Studenica, Nemanja isi schimba numele in Simeon (calugarul Simeon). In 1198 el paraseste manastirea si se duce  in muntele Atos dupa fiul sau, Rastko, deja numit calugarul Sava. Nemanja moare in 1199.

https://maps.google.ca/maps?f=q&source=s_q&hl=en&geocode=&q=studenica&sll=49.891235,-97.15369&sspn=28.681255,67.763672&ie=UTF8&ll=43.483889,20.536667&spn=1.24348,2.45874&output=embed

Studenica, locul unde a fost prima manastire sarbeasca, de catre Stefan Nemanja

Impreuna cu fiul sau, calugarul Sava,  Nemanja fondeaza manastirea Hilandar ca “sa serveasca ca un loc care sa primeasca oamenii Serbiei”. Din acest moment Sarbii au un loc al lor care ii reprezinta in lumea ortodoxa, la fel ca pe greci, rusi, georgeni si bulgari.

https://maps.google.ca/maps?client=firefox-a&channel=s&hl=en&q=Chilandar%20monastery&ie=UTF8&ll=41.795888,24.499512&spn=4.127869,8.470459&z=7&iwloc=A&cid=13422710806590227179&output=embed

Muntele Athos, unde se afla manastirea sarbeasca, Hilandar, construita de catre Ratsko Nemanja

In timpul ceremoniei ingroparii ale celor mai importante relice ale lui Stefan Nemanja la Studenica, se observa un ritual plin de respect care mai tarziu avea sa constituie baza  cultului Sfantului Simeon. El avea sa devina patron sfant al tuturor urmasilor sai, inainte lui Hristos si Sfantei Maria si intermediar al poporului sau. Deci, Nemanja a jucat un rol important in istoria Serbiei, mai mult dupa moartea sa, decat atunci cand a fost in viata. El a fost pus in capul dinastie sacre care la randul ei a oferit ortodoxismului sarb o multime de sfinti.

Pentru a citi mai mult despre evolutia bisericii ortodoxe sarbe si regiunea unde aceasta biserica s-a dezvoltat, va rog faceti click aici.

Istoria Serbie a fost scrisa pentru prima data in sec. XVII si incepe cu Stefan Nemanja.

Mai tarziu, printre alte personaje istorice care au jucat rol in istoria Serbiei au fost si:

–          Regele Urosh II Milutin (cel care construieste prima manastire mare de langa Prizren – manastirea din Gracanica);

–          Stefan Urosh I – cel care in 1276, pentru a se feri de atacurile venite din nord (unguri etc.) muta centrul regatului sau la Pec. Regele a inceput exploatarea minelor de langa Pristina avand in acest fel posibilitatea imbunatetirii relatiilor comerciale cu diferite tari, in mod special cu Italia si Franta. Stefan Urosh a construit manastirea din Sopocani, langa Novi Pazar de astazi.

–          Stefan Dusan, regele declarat ai Sarbilor si Grecilor. Sub conducerea lui sarbii au ocoupat, Albania, Epirul, Aetolia, Acamania, Macedonia si Thesalia.