Bătălia de la Kosovo din anul 1448 (17–20 octombrie) a fost un alt mare conflict purtat pe aceleași Câmpie a Mierlei, de această dată între otomanii conduși de către sultanul Murad al II-lea și o coaliție creștină condusă de către Iancu de Hunedoara. Otomanii urmăreau să-și consolideze stăpânirea în Balcani și să împiedice o mare ofensivă europeană, iar creștinii voiau să răzbune înfrângerea de la Varna și să elibereze Balcanii, deschizând calea spre Constantinopol. În oastea lui Iancu se aflau unguri, cehi, polonezi, valahi, croați și trupe trimise de Skanderbeu, care însă nu a reușit să ajungă la timp deoarece sârbii aliați ai turcilor i-au blocat drumul. După trei zile de lupte grele, victoria a revenit otomanilor, armata lui Iancu fiind distrusă, iar speranțele unei mari cruciade unite s-au prăbușit. Înfrângerea a lăsat Albania și regatul lui Skanderbeu izolate, iar Imperiul Otoman a rămas stăpân necontestat al Europei de Sud-Est.

Revenind la începuturile luptei, Iancu a reușit să adune o armată numeroasă, estimată între 20.000 și 30.000 de oameni, formată din maghiari, valahi, cehi, polonezi, croați și mercenari germani. Skanderbeu, conducătorul rezistenței albaneze, fusese chemat să participe cu o armată aliată, dar intervenția forțelor sârbe, loiale despotului Đurađ Branković – vasal otoman și rival politic al lui Skanderbeu – a împiedicat contingentul albanez să ajungă la timp pe câmpul de luptă. Această absență va cântări greu în desfășurarea evenimentelor.

Pe de altă parte, armata otomană, condusă de către sultanul Murad al II-lea, era bine organizată, dispunând de trupe de elită (kapıkulu), ieniceri, spahii, artilerie și unități de cavalerie ușoară anatoliană și balcanică. Terenul bătăliei, o câmpie deschisă, favoriza manevrele de cavalerie și amplasarea artileriei. Iancu a adoptat o tactică defensivă similară cu cea folosită în anul 1444 la Varna, formând un ax fortificat cu care de luptă (wagenburg) și șanțuri, în interiorul căruia a așezat trupele de infanterie și artileria. În fața acestor fortificații improvizate, cavaleria grea era pregătită pentru contraatacuri.

Bătălia a început cu atacuri frontale din partea otomanilor, menite să epuizeze rezistența taberei creștine. În primele zile, trupele lui Iancu au rezistat cu succes, ba chiar au reușit câteva ieșiri eficiente. Totuși, otomanii au aplicat o tactică de uzură, combinată cu atacuri succesive asupra flancurilor, folosind superioritatea numerică și mobilitatea cavaleriei lor. În ziua a treia, trupele creștine, slăbite și dezorganizate, au fost atacate din mai multe direcții. Aripa stângă și centrul armatei creștine au cedat treptat, iar Iancu a fost în cele din urmă capturat. Deși eliberat mai târziu de sultan, înfrângerea a fost dezastruoasă.

În termeni tactici, otomanii au demonstrat o adaptabilitate remarcabilă: folosirea combinată a infanteriei regulate, a iataganilor și iatacgilor pentru asalturi directe, a ienicerilor pentru pătrunderi decisive și a cavaleriei ușoare pentru atacuri laterale a dus, treptat, la colapsul structurii defensive a lui Iancu. În contrast, forțele creștine, deși bine instruite, sufereau de lipsa unei coordonări eficiente între contingentele eterogene, iar absența sprijinului albanez a slăbit capacitatea de manevră și rezistență în fazele critice ale bătăliei.

Această înfrângere a însemnat sfârșitul ultimei mari încercări a Europei Centrale de a respinge ofensiva otomană înainte de căderea Constantinopolului (1453). Eșecul a consolidat poziția otomanilor în Balcani și a izolat rezistența lui Skanderbeu, care va continua, aproape solitar, lupta împotriva unei puteri aflate acum într-o ascensiune ireversibilă.

Sursele sârbești și otomane oferă perspective diferite asupra evenimentului, fiecare reflectând propriile interese politice, culturale și religioase.

1. Cronicile sârbești

• În cronicile sârbești târzii, Branković este uneori criticat pentru alianța sa cu otomanii sau pentru neutralitatea sa. Iancu de Hunedoara îl considera trădător pentru că a blocat trecerea trupelor lui Skanderbeu spre câmpul de luptă, dar cronicile sârbe vorbesc mai degrabă de o politică de supraviețuire între două forțe colosale. În tradiția epică sârbească, accentul rămâne pe bătălia de la Kosovo din anul 1389, iar cea din 1448 e adesea marginalizată. Totuși, unele cronici o menționează ca pe o bătălie „fratricidă” între creștini, criticând lipsa de unitate a lumii ortodoxe și catolice.

2. Cronicile otomane

Cronicarii otomani, precum Şükrullah, Ashikpaşazade, sau Neşri, oferă o imagine mai detaliată, dar evident favorabilă sultanului Murad al II-lea.

• Descrierea bătăliei: Cronicile otomane prezintă bătălia ca o mare victorie a Islamului împotriva unui complot european de a opri înaintarea otomană. Ele pun accent pe strategia sultanului, pe rezistența ienicerilor și pe rolul divin al victoriei.
• Portretizarea adversarului: Iancu de Hunedoara este văzut ca un dușman periculos, dar respectat. Skanderbeu apare menționat doar tangențial sau deloc, probabil din cauza absenței sale de pe câmpul de luptă, ceea ce reflectă și ignorarea contribuției albaneze în această campanie.
• Aceste cronici urmăreau întărirea legitimității dinastiei otomane și a sultanului ca apărător al credinței. Astfel, victoria de la Kosovo din anul 1448 este prezentată ca o confirmare a protecției divine și a misiunii lor imperiale. Cronicile sârbești și otomane oferă două lumi paralele: una a declinului și dilemelor existențiale ale unei lumi ortodoxe fragmentate, alta a încrederii imperiale otomane în propria ascensiune. Lipsa unei perspective albaneze scrise contemporane (Skanderbeu nu a lăsat cronici proprii) face ca imaginea generală să fie dominată de aceste narațiuni externe.

Dar cronicile albaneze?

Cronicile albaneze despre Bătălia de la Kosovo din anul 1448 oferă o perspectivă rară, dar semnificativă asupra acestui eveniment crucial din istoria Balcanilor. Deși majoritatea surselor cunoscute despre această bătălie provin din cronici sârbe.

1. În tradiția epică albaneză, Skanderbeu este prezentat ca un erou trădat de „frați creștini”, iar Kosovo 1448 este văzut ca o șansă pierdută din cauza rivalităților regionale. Așadar, vina pentru înfrângerea creștinilor cade adesea pe lipsa de unitate.
2. Gjon Muzaka, într-o cronică a familiei sale (scrisă în 1510), sugerează că familia Kastrioti a fost implicată în mobilizarea pentru campanie și menționează obstacolele întâmpinate de Skanderbeg pe drum spre Kosovo. Gjon Muzaka, fiul lui Gjin II Muzaka, a scris o lucrare intitulată „Breve memoria de li discendenti de nostra casa Musachi” în jurul anului 1510. Această lucrare oferă informații despre familia sa și despre evenimentele din perioada respectivă. În contextul Bătăliei de la Kosovo din 1448, Gjon Muzaka menționează implicarea tatălui său, Gjin II Muzaka, în lupta împotriva Imperiului Otoman și dificultățile întâmpinate în mobilizarea forțelor albaneze. De asemenea, el subliniază importanța unității între principatele albaneze în fața amenințării otomane.
3. Marin Barleti și „Istoria vieții și faptelor lui Skanderbeu”. Marin Barleti, un istoric și preot albanez din secolul al XV-lea, a scris lucrarea „Historia de vita et gestis Scanderbegi Epirotarum principis” în jurul anului 1504. Această lucrare oferă o descriere detaliată a vieții și realizărilor lui Skanderbeu, liderul rezistenței albaneze împotriva Imperiului Otoman. În contextul Bătăliei de la Kosovo, Barleti menționează intenția lui Skanderbeu de a se alătura coaliției creștine conduse de Iancu de Hunedoara, dar și obstacolele întâmpinate, cum ar fi trădarea și lipsa de unitate între principatele balcanice.

.