Kosovo reprezintă, din perspectiva albaneză, nu doar un teritoriu cu o încărcătură politică actuală, ci un spațiu profund istoric, ale cărui rădăcini identitare se regăsesc în Antichitate, în civilizațiile ilire și în mod special în Dardania, provincia romană a cărei capitală, Ulpiana, se afla în apropierea actualei Prishtina. Istoriografia albaneză afirmă continuitatea între populația iliră și albanezii de astăzi, sprijinindu-se pe argumente lingvistice, arheologice și toponimice. În acest sens, Kosovo este perceput ca o parte organică a arealului originar al albanezilor, cu mult înainte de sosirea slavilor în Balcani în secolele VI–VII.
După retragerea romanilor și în timpul Bizanțului, regiunea a fost o zonă de tranziție și conflict, dar izvoarele bizantine atestă existența unor populații vorbitoare de dialecte proto-albaneze în zona muntoasă a Balcanilor de vest, inclusiv în Kosovo. Termenii „Arbanon” și „Arbanitai”, menționați în sursele din secolele XI–XIII, sunt considerați dovezi ale prezenței continue a albanezilor într-o regiune în care migrațiile slavilor și avarilor au dus la o reconfigurare etnică, dar nu la o înlocuire totală. Din punctul de vedere al istoricilor albanezi, albanezii s-au refugiat temporar în zonele montane, păstrându-și limba și identitatea până la reintrarea lor în zonele joase, precum Kosovo, în Evul Mediu târziu.
În secolele XIII–XIV, în contextul consolidării statului medieval sârb condus de dinastia Nemanjić, Kosovo devine centrul politic și religios al Serbiei. Totuși, această perioadă nu este văzută de albanezi ca o întrerupere a prezenței lor, ci ca o etapă de coexistență și, în anumite cazuri, de colaborare. Documente din epocă atestă prezența nobilimii albaneze în Kosovo, uneori în alianță, alteori în conflict cu principii sârbi. Un exemplu este familia Gropa, dar și alte clanuri albaneze care dețineau pământuri în zona Prizrenului și a Pejei. Astfel, istoriografia albaneză refuză ideea unei „proprietăți istorice exclusive” a sârbilor asupra Kosovo-ului, invocând continuitatea etno-culturală și participarea activă a albanezilor la viața politică și militară a regiunii.
Odată cu expansiunea otomană, începută în secolul XV, o nouă etapă istorică se deschide. Din perspectiva albaneză, această perioadă este marcată de islamizarea unei părți a populației, dar și de păstrarea unei identități distincte. Orașele Kosovo-ului, precum Prizren, Gjakova, Peja și Vushtrri, devin centre importante ale vieții comerciale, religioase și culturale albaneze. Contrar narațiunii dominante sârbe, care vede islamizarea drept o formă de „trădare” a identității creștine, istoricii albanezi interpretează acest proces ca o adaptare pragmatică la noile realități, fără ca acest fapt să implice renunțarea la o identitate națională distinctă.
În secolul XIX, Kosovo joacă un rol esențial în mișcarea de renaștere națională albaneză. Liga de la Prizren (1878), un eveniment fondator pentru conștiința națională albaneză, este văzută ca expresia voinței politice de a apăra integritatea teritoriilor locuite de albanezi împotriva ambițiilor statelor vecine. În fața deciziilor Congresului de la Berlin, care a permis anexarea unor teritorii albaneze de către Serbia și Muntenegru, albanezii din Kosovo au fost în prima linie a rezistenței, atât politice, cât și militare. Istoricii albanezi subliniază faptul că Liga nu a fost o simplă organizație religioasă, ci o platformă națională modernă, articulată în jurul ideii de unitate etnică și autodeterminare.
În secolul XX, după destrămarea Imperiului Otoman și încorporarea Kosovo-ului în Regatul Sârb, apoi în Iugoslavia, albanezii din Kosovo au fost supuși unui amplu proces de marginalizare. Documente de arhivă din perioada interbelică atestă politicile deliberate de colonizare cu populație sârbă și expulzarea a zeci de mii de albanezi spre Turcia și Albania. Aceste politici au fost interpretate de istoricii albanezi ca o încercare sistematică de alterare a structurii etnice a regiunii, în contradicție cu realitățile demografice. După al Doilea Război Mondial, statutul de autonomie al Kosovo-ului în cadrul Iugoslaviei socialiste a fost perceput ca o recunoaștere parțială a identității albaneze, dar tensiunile au continuat să mocnească.
Punctul de cotitură a fost anul 1989, când regimul lui Slobodan Milošević a revocat autonomia Kosovo-ului, declanșând o lungă perioadă de represiune. Din perspectivă albaneză, această acțiune a fost percepută ca o întoarcere la politicile colonialiste ale anilor ’20 și ’30, justificând mobilizarea unei rezistențe pașnice sub conducerea lui Ibrahim Rugova și, ulterior, a rezistenței armate prin UÇK (Armata de Eliberare a Kosovo). Istoria acestui conflict este înțeleasă ca o culminare a unui proces de secole, în care albanezii din Kosovo au fost tratați ca o populație de rang inferior, dar care, prin perseverență și organizare, au reușit să-și afirme dreptul la existență națională.
Proclamarea independenței Kosovo la 17 februarie 2008 este interpretată ca o restaurare a unui drept istoric, o reîntoarcere la o normalitate întreruptă de dominații externe. Deși Serbia continuă să conteste acest act, pentru albanezii din Kosovo și pentru istoricii care susțin această perspectivă, independența este culminarea unei istorii de continuitate etnică, culturală și politică, a unei lupte de supraviețuire care nu a încetat niciodată cu adevărat.
Astfel, Kosovo nu este, în viziunea albaneză, o creație modernă a geopoliticii post-Război Rece, ci expresia unei istorii îndelungate, marcate de rezistență, adaptare și dorința de autodeterminare. Această viziune este susținută nu doar de demografia actuală, ci și de un corpus istoric și cultural care leagă acest teritoriu de nucleul identitar al națiunii albaneze. Istoria Kosovo-ului, așa cum este narată din această perspectivă, este mai mult decât o cronică a suferinței: este o poveste a continuității în fața uitării și a dreptului la existență în fața negării.
DESPRE ALBANIA...IN LIMBA ROMANA 