Pe culmile înverzite din sudul Albaniei, unde vânturile poartă ecouri de legende și pietrele se adună în tăceri încărcate de istorie, se înalță ruinele Amantiei – o cetate fondată în secolul al V-lea î.Hr., când locul era viu si în plină transformare. Acest oraș antic, aflat aproape de actualul sat Ploçë din regiunea Vlora, a fost mai mult decât o simplă fortificație tribală: el a devenit, în decursul secolelor, un martor tăcut al sintezei dintre civilizația iliră și influențele grecești venite din Epir.

Amantia este atribuită tribului ilir al amantienilor, ale căror urme se pierd în mitologia etnogenezei regiunii. Cetatea beneficiaza de o poziție strategică – între coasta mării Ioniene și zona montană aparată natural – și controla rutele comerciale care leagă zona din interiorul continentului de porturile de la mare. Dincolo de această funcție militară, Amantia a avut o viață urbană proprie, care o plasează printre cele mai importante centre culturale și economice ale Iliriei de sud.

Situl arheologic actual, care se întinde pe aproximativ 13 de hectare, păstrează elemente urbane semnificative: un stadion – lung de circa 100 de metri, tăiat în pantă cu o precizie geometrică ce trădează influența elenistică; un templu doric, probabil dedicat zeiței Afrodita sau unei divinități locale adoptate din panteonul elen dar și o agora, spațiu al vieții civice și comerciale. Acestea sunt dovada clară a unei urbanizări realizate după modelul polisului grecesc, însă cu particularități locale. Zidurile Amantiei, construite în tehnica poligonală, trădează o viziune arhitecturală care privilegiază durabilitatea mai presus de estetică – o caracteristică distinctă a construcțiilor ilire – nu simetria idealizată definește cetatea, ci o adaptare la teren și o funcționalitate impusă de nevoia de apărare.
Un moment definitoriu în istoria orașului îl constituie baterea monedelor proprii, în secolul al III-lea î.Hr. Emisiunile monetare poartă inscripții grecești și imagini precum capul lui zeului Apollo sau al zeiței Nike, semn al integrării orașului în economia elenistică și al bilingvismului elitelor. Totodată, Amantia nu s-a desprins de rădăcinile sale ilire – acest caracter dublu, autohton și elenizat, constituie trăsătura sa definitorie.
În perioada romană, Amantia a fost ridicata la rangul de „municipiu”, ceea ce o recunoaște ca centrul regional important în structura administrativă a Imperiului. Totuși, în ciuda acestei integrări in sanul marii comunitati elenistice, Amantia nu a devenit niciodată un mare oraș imperial, ci a păstrat un caracter de cetate de frontieră – între culturi, între epoci, între lumi.
Astăzi, ruinele Amantiei rămân tăcute, dar nu uitate. Vegetația le învăluie, dar fiecare coloană căzută, fiecare piatră din stadion, fiecare fragment de ceramică vorbesc despre o istorie bogată, despre o civilizație de margine care a știut că-și afirmă identitatea în mijlocul presiunilor culturale externe. Cercetările recente, întreprinse de Institutul Albanez Arheologie , continuă să aducă la lumină date prețioase despre viața urbană, despre cultul religios și despre relațiile comerciale ale Amanției.
În acest loc, unde cerul pare mai aproape și timpul curge altfel, Amantia nu mai este doar o ruină – este o intersecție de sensuri, o memorie vie a unei Albanii antice care își redescoperă vocea printre rămășițe de piatră.

Fantomele Amantiei

Soarele amiezii strălucea dureros pe pietrele albe ale ruinelor, iar vântul sufla ușor peste anticul stadion tăcut, ridicând colbul de piatră ca o ceață subțire, ca o amintire. M-am oprit la marginea tribunei și am privit în jos, acolo unde, acum două mii de ani, tineri atleți își arătau gloria, iar cetățenii iliri, greci și mai târziu romani aplaudau, mândri și zgomotoși. Astăzi, doar o tăcere densă plutea peste tot. Am deschis carnetul pe care de obicei îl folosesc pentru a-mi lua notițe pe teren, sperând să notez impresii.  Dar mi-a venit greu. Invațată cu anii, de ordinul milioanelor, fiindcă doar le vorbesc studenților mei despre istoria Pământului, despre fosile și despre viața din Jurasic, hmm, ce-aș putea scrie despre un loc care pentru mine este foarte nou?

Apoi… s-a întâmplat ceva.

Un murmur, abia auzit, a tresărit din tribune. Am întors capul, dar nu era nimeni. Apoi am simțit-o: nu era liniște, ci ecou. Nu de sunet, ci de viață. Am închis ochii. Și am văzut.

---

Amantia, anul 240 î.Hr.

Era dimineață. Orașul era incredibil de viu. În piața de jos, femeile vindeau ulei de măsline și vin roșu dens, cules din viile de pe coastele dealului. Un băiat desculț fugea râzând printre tarabe, cu o pită caldă furată si din care abia astepta să se infrupte cu poftă. Un bătrân filosof stătea sub un chiparos, vorbind lent despre onoare și zei, în timp ce tinerii îl ascultau, prefăcându-se interesați. Pe stadion, antrenamentele începuseră deja. Doi alergători se învârteau în cerc, cu picioarele bătând ritmic în pământul sacru. În tribună, un preot al Afroditei nota într-un papirus numele câștigătorilor din anii trecuți. Oare cine va caștiga acum?

Mai sus, pe acropola micuță, se simțea miros de tămâie și de mirt. În templu, o preoteasă aprindea torțe, implorând binecuvântarea zeiței asupra orașului. Ea știa că vin vremuri grele fiindcă se zvonea despre romani, despre cuceriri și călăreți străini care vin de departe. Dar nu-i pasa si iși continua ritualul sacru: viața mergea înainte.

Brusc, imaginea s-a tulburat. A venit noaptea. Și cu ea, focul.

Romanii au venit cu săbii și cu torțe. Unii locuitori au fugit, alții au rămas și au căzut. Stadionul a fost părăsit, templul distrus, iar preoții – care au refuzat să plece – au jurat că vor păzi ruinele până când cineva le va aminti numele. Apoi, liniște. Secole de liniște.

---

Am deschis ochii. Vântul bătea dinspre răsărit. Ruinele erau din nou tăcute, dar ceva se schimbase. Nu mai vedeam doar pietre. Vedeam trecutul acestui Pământ, chiar daca el avea doar 2000 de ani și-un pic. Vedeam pașii celor care l-au călcat. Vedeam cenușa focului, dar și lumina flăcărilor sacre. Vedeam viața, nu doar moartea ṣi făpturile incremenite în timp și în piatrą. În fața lor, 4,5 miliarde de ani păreau reci. Abstracți. Dar eu, obișnuită să privesc spre Era Proterozoică, spre apariția primelor forme de viață multicelulară, sau spre catastrofa de la sfârșitul Permianului, mă simțeam straniu atinsă de istoria acestui loc. Trecerea de la marmură la moloz îmi părea mai dureroasă decât colapsul unei plăci tectonice. Măreția tectonică a Pământului, cu continente care se ciocnesc și dispar, cu oceane care se nasc și mor, nu lăsase chipuri, nu păstrase suferința. Dar aici, în Amantia, timpul avea miros: de fum, de sudoare, de iarbă strivită sub sandale. Avea sunet: râsul unui copil, porunca unui soldat ilir, șoapta unei mame. Și atunci am înțeles: istoria umană, deși scurtă ca o scânteie în noaptea geologică, este totuși vie. E o ardere care lasă urme în inimă, nu doar în piatră. M-am simțit mică, dar nu neînsemnată. Iar fantomele Amantiei — dacă erau într-adevăr acolo — nu erau spirite pierdute, ci amintiri care refuză să se stingă. Și am înțeles. Nu trebuie să trăiești patru miliarde de ani ca să fii etern. Uneori, o amintire, o piatră sculptată, sau chiar o fantomă ce bântuie pașnic între coloanele prăbușite, poate însemna mai mult decât epoci întregi de tăcere minerală

Am îngenuncheat lângă un fragment de coloană, acoperit cu mușchi verde și crăpat de trecerea vremii. De aici, am simțit mai puternic prezența lor, ca și cum întreaga cetate ar fi respins aerul pe care-l respiram, lăsându-mă prinsă între lumea aceasta și cealaltă.  „Voi nu sunteți doar umbre,” am spus, cu glasul tremurând. „Voi sunteți amintiri, dar nu și uitare. Voi trăiți în piatra aceasta, în rădăcinile acestea…Nu vă este teamă de trecerea timpului?” Un râs suav a însoțit cuvintele, un râs care nu era vesel, dar nici trist. Era un râs împăciutor. „Timpul nu ne doboară. Noi suntem timpul. Fiecare piatră pe care o atingi, fiecare coloană pe care o privești, poartă o parte din noi. Am construit acest loc cu dorința de a rămâne, dar nu în felul în care voi înțelegeți rămânerea. Nu suntem închisi în trecut, ci el trăiește prin noi. Așa cum trăiești și tu, în fiecare bătaie a inimii tale.”

„Nu vă temeți că veți fi uitați?” am întrebat iar, simțind cum vorbele mi se pierd în vânt.

„Suntem deja nemuritori,” a răspuns o altă voce, de data aceasta mai joasă, ca un susur de apă rece. „Am fost o dată vii, și asta ne face veșnici. Iar tu, călătoareo, te vei duce, dar ne vei purta în tine, chiar și atunci când și tu vei deveni o amintire.” Și, pe măsură ce mă îndepărtam de ruine, pășind printr-o adiere care părea să fi fost o adâncă respirație a trecutului, am știut că nu eram singură. Fiecare pas, fiecare șoaptă, fiecare piatră își purta povestea în sine. Am lăsat Amantia în urmă, dar Amantia nu m-a lăsat niciodată.

M-am oprit. Mi-am luat creionul și am început să scriu: „În Amantia nu trăiesc fantome. Trăiesc ecouri. Iar ecoul nu bântuie, ci roagă. Roagă să fie auzit, roagă să fie scris. Și dacă ai inimă, îl vei auzi.”

Pe când am coborât înapoi spre satul Ploçë, bătrânul de la cafenea m-a întrebat zâmbind:

„Ai văzut și tu umbrele, nu-i așa?”

Nu i-am răspuns. Doar am zâmbit înapoi și am pus mâna pe carnet strângându-l instinctiv la piept.