În Moscopolea cea odata înfloritoare sau pe văile liniștite și înverzite din sud-estul Albaniei, nu departe de Korca, sau Curceaua, cum i se mai spune, încă mai răsună ecoul unei limbi vechi, proto-română, limba aromânilor.
Purtându-și moștenirea ca pe o flamură invizibilă, aromânii au fost, timp de secole, țesătorii nevăzuți ai vieții în Balcani — păstori, negustori dar și mari învățați,  cunoscând atât epoci de înflorire, cât și de tristă decădere.

În vremurile vechi, orașe ca Moscopole, Nikolica și Gramushtea (Grabova) răsunau de glasurile lor. Aici aromanii au ridicat tipografii, au întemeiat școli și o Academie, au dus cultura departe, până în inima Europei. Dar vântul istoriei a fost nemilos, aducând sfârșitul mândrei și strălucitoarei Moscopole în anul 1769 , când orașul a fost distrus în urma incursiunilor otomane și albaneze.

Aceasta a fost poate prima rană adâncă săpată în sufletul aromânilor, locuitorii ei fiind risipiți, ca frunzele în bătaia furtunii, peste întreaga Peninsulă Balcanică, stabilindu-se în: Grecia (Ioannina, Metsovo, Salonic), Albania (Korca, Berat, Elbasan, Fier), Macedonia (Bitola, Skopje), România (București, Dobrogea, Oltenia si Muntenia) dar și în Bulgaria și Serbia. Diaspora aromână a devenit una dintre cele mai dinamice comunități comerciale și intelectuale din Balcani în secolele XIX–XX, însă, în Albania, cei rămași s-au răspândit în sate și orașe mici, pierzând treptat coeziunea culturală.

În Albania secolului XX, drama lor s-a adâncit. Regimul comunist instaurat după al Doilea Război Mondial a văzut în diversitatea culturală un pericol, drept pentru care aromânii au fost forțați să renunțe la limba lor în școli, în acte, în viețile publice. Încet, încet, sub presiune, generații întregi au fost îndepărtate de rădăcinile lor. Fără drept la educație în limba maternă. Fără recunoaștere oficială. Fără posibilitatea de a-și afirma deschis identitatea.

În multe sate aromânești, limba s-a transformat în șoaptă. Se vorbea doar în case, între bătrâni. Copiii, rușinați sau temători, învățau să tacă, iar odata cu fiecare generație, firele nevăzute ale memoriei deveneau tot mai subțiri.

Rădăcinile limbii aromâne sunt adânci, dar nu sunt imuabile. Ele pot fi smulse cu ușurință de curentul rapid al modernității și al globalizării, care cere ca oamenii să vorbească aceeași limbă, aceeași vorbire ca toți ceilalți, pentru a se face înțeleși și acceptați. Și, în ciuda dorinței de a păstra tradițiile, comunitățile mici, izolate, se văd din ce în ce mai puțin capabile să transmită limba și valorile mai departe.

În Albania, la nivel național, aromânii sunt adesea priviți ca o minoritate, iar limba lor nu beneficiază de sprijinul instituțional pe care îl merită. Nu există școli sau cursuri susținute de stat pentru a învăța limba aromână, iar educația în limba maternă rămâne un ideal nerealizat.
Această pierdere treptată a limbii este o tragedie nu doar pentru comunitățile aromâne, dar și pentru întreaga cultură balcanică. Fiecare cuvânt uitat, fiecare expresie care se stinge, adâncește prăpastia între trecut și prezent, între identități ce altădată se contopeau cu ușurință. Limba aromână nu este doar un mijloc de comunicare; este o comoară vie care poartă cu ea amintiri, povești și o istorie unică ce nu poate fi înlocuită.

După 1991, în Albania a existat o redescoperire și într-un fel o oarecare acceptate a identităților etnice, dar aromânii nu au fost recunoscuți oficial ca minoritate națională până relativ recent, in 2017, cand a fost adoptata legea care recunoaște oficial aromânii (vlahii) ca minoritate etnică. Astăzi, în Albania, aromânii sunt recunoscuți oficial ca minoritate, dar rănile vechi nu se șterg ușor și multe comunități sunt slăbite, îmbătrânite. Între dorința de a păstra ceea ce sunt, de a-și pastrata valorile culturale și nevoia de a se integra într-o societate modernă care încă privește cu suspiciune alteritatea, aromânii duc o luptă tăcută: Lupta de a nu uita cine sunt, dar mai ales, de a nu fi uitați.

Printre problemele cu care se confruntă aromânii din Albania, poate cea mai importantă este lipsa învățământului în limba aromână deorece nu există școli de stat unde să se predea această limbă, iar inițiativele private sunt foarte puține și subfinanțate. De asemenea, a existat si încă existą o anumită doză de ceea ce se numește „presiune de asimilare”, unde în multe cazuri, aromânii sunt considerați „albanezi” sau „greci”, iar cultura lor este adesea ignorată. Mulți tineri nu mai învață limba de la părinți.

La fel ca albanezii, și poporul aroman s-a confruntat cu fenomenul de emigrație masivă, cand, după anul 1990, mii de aromâni au emigrat în Grecia, unde li s-a oferit cetățenie (fiind considerați greci sud-dunăreni), sau în România, unde sunt sprijiniți prin burse și programe culturale. Totusi, exista fundații aromâne sprijinite de România sau de diasporă care încearcă să promoveze cultura prin: festivaluri, spectacole de muzică tradițională, emisiuni radio sau TV ocazionale, câte-o carte tipărită în aromână. De asemenea, România oferă bursă pentru tinerii aromâni care vin la studii, în special în București, Constanța, Cluj și Timișoara.
În orașul Korçë se organizează periodic evenimente culturale aromâne (de ex. Ziua Limbii Aromâne).

Dar cu toate acestea, in bisericile mici din satele aromânești, în cântece murmurate la sărbători, în nume păstrate cu încăpățânare, aromânii din Albania își poartă drama ca pe o cruce invizibilă. Dar și ca pe o făclie. Pentru că atâta timp cât un singur om va rosti, în șoaptă sau în cântec, „Sântu Nikolla, ajută-ne…”, limba lor va trăi.
Și odată cu ea, și poporul lor.

Aromânii din Albania sunt o comunitate cu o istorie glorioasă, dar cu un prezent destul de fragil. Deși există recunoaștere oficială, lipsa infrastructurii educaționale și migrația puternică duc la o asimilare accelerată. Totuși, există semne de puternica rezistenta culturală, iar sprijinul din partea României sau al diasporei ar putea să fie cheia păstrării identității lor.

Aromanii, un popor fără hotare, dar cu o patrie vie.

La capăt de vale, frunza-i căzută,
Nimeni nu strigă, nimeni n-ascultă.
Casele dorm sub iarbă și dor,
Numai vântul mai trece ușor.

Iorgu bătrânu’, cu pasul mărunt,
Cheamă din vale numele sfânt:
„Gramushte, Gramushte, satu’ meu drag,
Unde-s copiii ce-mi zburdau pe prag?”

La fântână-i tăcere, la horă-i pustiu,
Biserica plânge în clopot târziu.
Doar printre pietre și flori risipite,
Se-aud vechi cuvinte, șoptite, șoptite…

„Sfinte Nikolla, apăr-ne iară,
Ține de limbă, ține de țară,
Că fără grai, și fără cântare,
Murim ca frunza bătută de soare.”

Și dacă vântu’ se-oprește în zori,
Și dacă iarba înalță fiori,
Să știi, călătorule, să nu uiți vreodată:
Aici a fost viață.
Aici a fost vatră.