Umbre peste Ioannina – O povestioara inspirată de întâlnirea dintre Ali Pașa și Lord Byron

Lasă un răspuns

„Umbre peste Ioannina”

Anul 1809. Toamna coborâse peste Balcanii otomani cu o răceală tăcută și cețuri se ridicau din lacurile și văile stâncoase ale Epirului. Pe malurile Lacului Pamvotida, orașul Ioannina strălucea ca un giuvaer ciudat, cu ziduri înnegrite de vreme și cupole verzi învăluite în fum de narghilea. Acolo, în inima fortăreței sale, Ali Pașa Tepelena – temutul guvernator – își țesea planurile și primea vizitatori de pe tot cuprinsul imperiului.

Într-o dimineață de octombrie, porțile palatului s-au deschis pentru un oaspete neobișnuit: un tânăr englez, chipes, cu privire pătrunzătoare și un aer melancolic. George Gordon Byron, îmbrăcat în haine orientale cumpărate din Salonic, pășea cu un amestec de curiozitate și siguranță între gardieni înarmați, eunuci în tăcere și viziri în straie aurite.

„Deci… acesta este poetul blond din Albion despre care am tot auzit,” rosti Ali Pașa, așezat pe divanul său cu perne de brocart si cu o pipa de chihlimbar între degete. Avea o privire ascuțită, de vultur bătrân, barba lunga, alba, și un chip brăzdat de ani. Pe lângă el, doi scribi notau totul, iar un tălmaci se înclina adânc.

„Îi plac munții, libertatea și poveștile. Poate nu e atât de diferit de noi,” adăugă el, privindu-l pe Byron cum îngenunchea ceremonial în fața sa, conform obiceiurilor.

Tânărul nu ezită.

„V-am căutat, marite Pașa,” spuse Byron într-o greacă stângace, dar curajoasă. „Pentru că se spune că sunteți un om al legendei. Și legenda, cred eu, merită cunoscută cu ochii, nu doar auzită.”

Ali Pașa râse puternic, cu ecouri în marmura camerei.

„Și ce-ai să scrii, copilule, despre mine? Că beau sânge sau că iubesc poezia? Vei spune că mi-am aruncat vrăjmașii în lac? Sau că i-am plătit pe poeți să-mi cânte numele?”

Byron zâmbi enigmatic.

„Poate toate acestea. Sau poate că voi scrie că l-am întâlnit pe un rege fără coroană, într-un palat cu porți de fier și vise de aur. Vom vedea.”

Au urmat zile de ospețe, plimbări cu barca pe lac, discuții în miez de noapte despre lume, moarte și glorie. Ali Pașa se arăta când brutal și imprevizibil, când rafinat și nostalgic, vorbind despre tinerețea sa petrecută în munți, despre femeia iubită care i-a fost furată, despre ură și răzbunare.

Byron asculta, fascinat. În caietele sale, mâzgălea versuri și portrete. Nu-l judeca, dar nici nu-l idealiza.

Într-una din ultimele seri, în timp ce lăutarii cântau un cântec vechi albanez, Pașa se aplecă spre el:

„Tu ești liber, Byron. Mai liber decât mine. Pleacă, du-te, scrie. Eu rămân aici, regele acestei închisori de piatră cu porți de fier ṣi vise de aur. Dar să știi… când o să te întorci, lumea nu va mai fi la fel.”

Și, într-adevăr, nu a mai fost. Byron avea să plece mai departe spre Atena, dar o parte din sufletul său a rămas printre munții Epirului, în umbra unei figuri care a fost, pe rând, călău și vizionar.

Lasă un comentariu